Să nu uităm că anul acesta finala Super XV s-a jucat (și ce finală a fost!) între singurele două formații kiwi care nu cuceriseră trofeul până acum, Hurricanes și Highlanders, ambele saturate cu jucători formidabili, care ar fi probabil titulari în oricare altă națională din lume, dar care trebuie să rămână în stand-by pentru All Blacks... Un alt exemplu este fantasticul utility back Charles Piutau (fost la Blues, actualmente la Wasps), absolut senzațional cu Africa de Sud anul acesta, care va privi Cupa Mondială la televizor. Sau... pe cine să bage Hansen la mijlocul terenului? Formula câștigătoare de la Munteni, respectiv Aaron Smith și Sopoaga (la ultimul s-a renunțat până la urmă), sau cuplul a cărui echipă (Uraganele) a dominat clar sezonul regulat, adică Perenara-Barrett? Sau să-i combine între ei? Sau să-l mai bage și pe Carter din când în când? Sau... Grea alegere!
Unii ar spune că astea sunt mofturi, dar nu este deloc așa. De oamenii pe care îi ai la mijlocul terenului depinde în proporție foarte mare aplicarea cu succes a planului de joc și implicit victoria, mai ales dacă adversarul este unul de calibru, unul cu care you don't mess around (”nu-ți permiți să te joci, să faci prostii”). În fine, acum totul depinde de Hansen, de flerul său în selecție și (nu mai puțin) de abilitatea lui de a-i uni pe jucători și a-i motiva să-și iasă din clasica ”suficiență All Blacks” pentru a lupta cu îndârjire, cu fanatism... și a ține piept astfel nebuniei cu care orice altă echipă joacă cu ei la Cupa Mondială. ”Factorul inimă/suflet” este cel care i-a trădat pe Blacks de cele mai multe ori în aceste turnee finale, unde toți ceilalți își ies din sine și joacă pe viață și pe moarte, ca și cum de ei ar depinde supraviețuirea țării lor, a neamului lor...
Dar, atenție, nici așa s-ar putea să nu le fie suficient. Acum patru ani, când erau mai mult decât disperați să câștige Cupa și jucau cu adevărat ”fără mamă, fără tată” și tot au avut nevoie de un ajutor copios dat de arbitrul sud-african Craig Joubert pentru a-i învinge la limită (8-7) pe francezi în finală, în fața a peste 60.000 de fani kiwi, la Auckland, pe Eden Park. Și dacă nu mă credeți sau mai aveți încă îndoieli, priviți vă rog la acest mini-documentar... S-ar putea să vă schimbe radical perspectiva asupra fenomenului rugby.
Mai au șanse reale: Anglia, Australia și Irlanda
De ce Irlanda prima? În mare am explicat aici (argumente la care se adaugă acum și câștigarea Turneului de anul acesta). Spiridușii au însă un handicap psiho-mental deloc de neglijat: faptul că nu au reușit niciodată să treacă de faza sferturilor de finală. Dacă Schmidt și staff-ul său vor reuși să-i ”dopeze” suficient de bine pentru a se desprinde de acest lest psihologic, atunci băieții lui Sexton și O'Connell ar putea deveni a doua echipă din Nord ce cucerește trofeul suprem.
Australia? ar putea întreba mulți. Ei bine, da: Australia! De la venirea lui Cheika (anul trecut) la cârma echipei, jocul s-a schimbat enorm (în bine) și aduce tot mai mult cu stilul clasic, entuziast, ofensiv-agresiv și betonat-defensiv al echipelor lui Dwyer și McQueen. Și nu le lipsesc nici jucătorii cardinali, precum acest emblematic (nu iconic, ca-n străinomână) Izzy Folau - băiatul ”de suflet” al lui Cheika - apoi vice-căpitanul Michael Hooper și mijlocașul la grămadă Will Genia. Plus mulți alții (Foley, Ashley-Cooper, Beale, Toomua, Giteau, etc)... Nu sună rău.
Dacă vor reuși să iasă ”teferi” din grupa lor de foc, cu gazdele Anglia și Țara Galilor, atunci s-ar putea ca încrederea în tabăra aussie să fie atât de mare, încât cu greu să mai poată fi opriți. Și mai au și argumentul psiho-simpatic ☺ al statisticii, care spune că de fiecare dată când Cupa Mondială s-a jucat preponderent în Marea Britanie (1991 și 1999) câștigători au fost australienii. De obicei se zice third time lucky (”a treia oară-i cu noroc”). Oare cum ar merge acum: third time lucky, too (”și a treia oară-i cu noroc”)? În plus, în '99 echipa de crichet a Australiei cucerise și ea (deja) titlul suprem (atunci când Wallabies jucau turneul final, în toamnă), iar anul acesta Kangaroos au comis-o din nou... În '91 n-au putut să câștige Cupa și la crichet pentru că în acel an n-a existat nici o Cupă Mondială la crichet... așadar nu se pune. ☺
Și în fine favorita numărul patru pare să fie Anglia. ”Numărul patru” din punctul de vedere al jocului și lotului, pentru că altfel, avantajul terenului propriu s-ar putea să echilibreze foarte mult ”valorile” și să permită englezilor să-și depășească în bună măsură condiția și (de ce nu?) chiar să cucerească Trofeul. Lipsa cea mai mare a Trandafirilor este la capitolul jucători fundamentali (așa cum erau Martin Johnson și Jonny), cei care pot schimba/influența soarta unui meci chiar și numai prin simpla lor prezență (magie?) pe teren. Dar, cu o conjunctură favorabilă, orice este posibil...
Încă 3 cu șanse (dar subunitare) și apoi... potopul
Încep acest lot de trei cu Africa de Sud, singura dintre ele care este câștigătoare de Cupă Mondială (1995 și 2007). Antrenorul Meyer, dorit de fraternitatea rugbyului sud-african la cârma echipei încă din 2007 (când Peter de Villiers a fost desemnat pe criterii rasiale) pare să fie un ”dezastru pe două picioare”, așa după cum l-au botezat unii șugubeți pe forumurile saffa. A testat foarte mulți jucători, părea la un moment dat că s-a hotărât asupra unei formule de echipă, apoi s-a sucit iarăși (de câteva ori), iar acum cred că nu mai știe nici el cine cu cine votează. A început cu un plan (o idee) de joc generoasă (deși relativ ușor de contracarat de către adversarii puternici), dar a revenit treptat-treptat la anticul SSD, un sistem la fel de actual și performant azi precum patefoanele în industria muzicală.
Și n-a câștigat nimic cu Springboks, singurele realizări fiind o victorie (la mustață) cu Blacks anul trecut, la Johannesburg și înfrângerea în premieră istorică cu Argentina (25-37), anul acesta, la Durban (mă rog, mai pierduseră cu Pumele și-n '82, la Bloemfontein, dar atunci, din motive politice, argentinienii jucaseră sub numele de Jaguarii Sud-Americani). Sincer, Springboks par în degringoladă și tare mă tem că și-o vor lua crunt în fața echipelor din ”lotul 1-4” de mai sus. Nu că în rest le va fi ușor. Dar, teoretic...
Țara Galilor, deși formidabilă pe hârtie, suferă și ea de sindromul inconstanței, un lucru specific cumva echipelor wannabies (cele valoric foarte bune, dar care n-au confirmat niciodată ”la vârf”). După ce acum patru ani au ratat finala în urma prostiei căpitanului Sam Warburton (eliminat de Alain Rolland în minutul 19 al semifinalei cu Franța, în urma unei bascule criminale la Vincent Clerc), au reușit două triumfuri în Turneul celor 6 națiuni (în 2012 cu Grand Slam) și au dat cei mai mulți jucători în splendida victorie a Leilor Britanici și Irlandezi în Australia, în 2013.
După care, cu aceiași jucători (aceeași echipă) au lâncezit-o doi ani la rând, nereușind decât o frumoasă victorie anul acesta la Cardiff, cu Irlanda lui Schmidt (care avea să și câștige Turneul). Așa cum spuneam și în iarnă, totul depinde acum de abilitatea lui Gatland de a-i motiva pe jucători și a-i transforma din nou într-o trupă de șoc, entuziastă, care să ”muște din dușman” și să creadă sincer că poate da lovitura. Exemplul irlandez le-ar putea servi drept model.
La capitolul ”potop” intră toate celelalte echipe, inclusiv Franța, pe care nu o văd în nici un fel depășindu-și condiția de ”Cocoși fără cap” din ultimii ani. Nu știu dacă de vină e PSA, invazia străinilor din Top14, sistemul competițional (au început și francezii să-și pună problema înființării de francize provinciale), Hollande, Charlie Hebdo sau ”perfidul Albion”, cert e că Les Bleus nu au mai înspăimântat pe nimeni demult. Și cumva e păcat. N-am fost niciodată un fan al Franței, dar am iubit întotdeauna momentele când flerul lor legendar a făcut legea, oferind lumii niște partide memorabile și eseuri ireal de frumoase. Dar, ca să zic așa, asta-i via, asta-i gara...
* Ufff... Ramona! Povestea e de fapt cam așa: