Eu mi-s Danie, cel care mai scrie din când în când pe acest blog. Numele (de împrumut) vine de la genialul centru la exterior al Africii de Sud din anii '80, Danie Gerber. Până nu de mult obișnuiam să mă consider ”un tip cam nebun după rugby”, dar trebuie să spun că am început să am momente (cam dese) în care consider că și rugby-ul (ca orice altceva, dealtfel) în cantități prea mari strică.
|
|
Iar asta îmi amintește de o întâmplare interesantă, povestită de părintele Dumitru Bejan în cartea sa de amintiri din prizonieratul de la ruși, ”Oranki”. Era acolo un personaj, tot român și tot prizonier și el, căruia îi plăcea foarte mult să mănânce pește, asta pe fondul unei alimentații altfel mizerabile, de care aveau parte toți soldații care avuseseră ghinionul să cadă prizonieri în ”raiul sovietic” al tătucului Stalin.
Și nu se mai sătura românul nostru de atâta pește. Îi plăcea atât de mult, încât primea cu drag și de la alții, mai puțin entuziaști după plevușca sărată ce umplea beciurile lagărului. Și tot înfulecând el așa pește la foc automat, se trezește într-o zi în extaz și dând glas cu voce tare gândului ce tocmai îi copleșise întreaga ființă: ”O, Doamne, îmi place atât de mult peștele ăsta încât nu pot să mă mai satur. Așa că Te rog, Doamne, fă în așa fel încât să mă pot sătura și eu odată de atâta pește...” Și minunea nu întârzie să apară. La una din mesele următoare, în timp ce se delecta tacticos cu felul său preferat de mâncare, ce credeți că găsește românul nostru în mormanul de plevușcă din fața lui? Nici mai mult nici mai puțin decât un splendid exemplar dintr-o broască (nu mai țin minte dacă râioasă 'au ba), care trona ”fericită” printre peștișorii lui dragi. Scârba îi fu atât de mare, încât sărmanul om nu mai puse de atunci gura pe pește nici măcar în gând. Cu alte cuvinte, se săturase și el, în sfârșit...
Și nu se mai sătura românul nostru de atâta pește. Îi plăcea atât de mult, încât primea cu drag și de la alții, mai puțin entuziaști după plevușca sărată ce umplea beciurile lagărului. Și tot înfulecând el așa pește la foc automat, se trezește într-o zi în extaz și dând glas cu voce tare gândului ce tocmai îi copleșise întreaga ființă: ”O, Doamne, îmi place atât de mult peștele ăsta încât nu pot să mă mai satur. Așa că Te rog, Doamne, fă în așa fel încât să mă pot sătura și eu odată de atâta pește...” Și minunea nu întârzie să apară. La una din mesele următoare, în timp ce se delecta tacticos cu felul său preferat de mâncare, ce credeți că găsește românul nostru în mormanul de plevușcă din fața lui? Nici mai mult nici mai puțin decât un splendid exemplar dintr-o broască (nu mai țin minte dacă râioasă 'au ba), care trona ”fericită” printre peștișorii lui dragi. Scârba îi fu atât de mare, încât sărmanul om nu mai puse de atunci gura pe pește nici măcar în gând. Cu alte cuvinte, se săturase și el, în sfârșit...