Mai știe cineva ce înseamnă cu adevărat să fii Român? Istoricul Neagu Djuvara, plecat din țară în dimineața fatidicului 23 august 1944, spunea că la întoarcerea sa înapoi (în 1990) a găsit un cu totul alt tip de Român decât cel pe care îl cunoștea din anii tinereții sale. Un tip de Român mult schimbat în rău, mulat pe realitatea noii Românii, o țară la rândul ei mutilată de tăvălugul ruso-comunist. Din păcate, în anii de după schimbarea de cadre din decembrie 1989... tipul acesta de Român (înstrăinat de el însuși) s-a multiplicat și s-a consolidat, așa încât astăzi s-a ajuns ca pseudo-Românul să fie majoritar și mai ales urâtor de moarte al Românului! Trăiască Sun Țî și machiavelismul său (avant-la-lettre, bien sûr) ! Dar poate că nu-i totul pierdut, nu-i așa Brigada 2 ?
0 Comments
Tare fain colindu' ăsta al Paulei Hriscu. Și foarte frumos comentariul postat de Martin Ciucher la postarea iutubiană cu videoclipul Paulei... dusă la capre: ”Un colind arhaic din Transilvania, încărcat de simboluri, în care se vede, din nou, geniul creator al poporului nostru. Caprele ar putea să reprezinte faptele bune, spre care ne îndeamnă mamele noastre, încă de când am făcut primii pași în viață. Bota simbolizează credința pe care trebuie să o purtăm mereu în suflet, pentru a ne fi sprijin in calea ispitelor și încercărilor vieții, iar lupul este elementul malefic care vrea să ne ispitească și să ne abată de pe drumul drept al credinței. Dar acesta nu ar trebui să se mândrească, pentru că S-a născut Cel Care ne va izbăvi de păcat, dacă vom purta în casa sufletelor noastre simbolul credinței, crucea.” Crăciun fericit tuturor! Acest minunat colind românesc a fost inclus de Katie Melua pe albumul In Winter (2016), cu titlul în engleză Cradle Song (”Cântec de leagăn”). Pe 17 mai se împlinesc 625 de ani de la marea bătălie de le Rovine, în care mica oaste a Țării Românești (în jur de zece mii de oameni), condusă de domnitorul Mircea cel Bătrân, a învins o uriașă armadă otomană, în fruntea căreia se afla faimosul sultan Baiazid Ildîrîm (”fulgerul”). Această victorie, deși nu decisivă în acea campanie, s-a dovedit în timp a fi foarte importantă pentru stăvilirea păgânilor la porțile Europei și pentru netransformarea țărilor române în pașalâc turcesc. Deși cei de la trupa rock Bucium au greșit cu un an (!) localizarea în timp a bătăliei, ei au realizat în schimb o bijuterie muzicală incredibilă, în care au sublimat cu dor, patimă și forță esențele acestei încleștări medievale de legendă. Iar versurile îți merg pur și simplu la suflet. Eargasmic! Fascinantul concert de la J'ai Bistrot Până acum câteva zile nu auzisem de ea. Însă această moldoveancă un picuț cam frumușică (din comuna Baia, județul Suceava) m-a luat pur și simplu pe sus cu muzichia ei de dor - o alesătură sonoră originală, ce îmbină minunat străvechiul nostru doinit cu tentația blues atât de populară peste tot în lume. Uau! Ce rezultat! Și ce minune... Trupa LILIAC = copiii unei familii de români din Los Angeles Părinții lor se numesc Florin și Nineta CRISTEA, sunt brașoveni la origine și au copilărit în România. Viața și vremurile i-au făcut să ia calea străinătății... și astfel au ajuns să se stabilească pe coasta de vest a Statelor Unite, în imensul Los Angeles. Acolo, Florin și-a croit drum în lumea producătorilor muzicali și a început ușor-ușor să-și facă un nume. Apoi, pentru a le da o ocupație copiilor în timpul liber și a-i ține astfel departe de calculator, i-a atras către muzică. Fiecare a învățat că cânte la un instrument, apoi au început să repete împreună, și astfel le-a venit și ideea de forma o trupă ”de familie”. O trupă rock. LILIAC ! Cei cinci copii minune sunt... ”în ordinea numerelor de pe tricou” :) Samuel (20 de ani) - chitară Abigail (19) - tobe Melody (18) - chitară bass și voce (!!!) Ethan (13) - chitară Justin (12) - clape Deși anul acesta au scos și primul lor album (Chain Of Thorns), piesa lor de rezistență este un cover genial după celebra Somebody To Love, compusă de Dabney Roger Slick (în 1965) și cântată apoi cu succes de trupa rock Jefferson Airplane. Se zice că Slick (acum în vârstă de 75 de ani) ar fi fost cu adevărat impresionat de cover-ul puștilor de la Liliac și i-ar fi contactat pentru o (posibilă) viitoare colaborare. Hm... Interesant... ... Milioane de lumini pe stradă, Milioane de tălpi pe zăpadă, Magazine pline de jucării. ... Milioane de fulgi de zăpadă, Milioane de copii pe stradă, Sărbători de iarnă cu Moș Crăciun. ... ”Există (doar) două mijloace ca să uiți mizeriile acestei vieți: muzica și pisicile!” Se zice că ”în clapele unui pian dormitează toate sunetele ce pot exista pe pământ”. N-aș fi tocmai sigur că lucrurile stau chiar așa. Dar îmi pare de netăgăduit că în blănița acestei mâțe ireductibil de înțupită se ascund în adormire toate variantele de răsfăț pe care ni le putem sau nu ni le putem imagina. Ludwig și celebra sa Sonată a Lunii (mai exact partea sa a III-a) în versiunea hardcore-metal a unei adolescente din Franța (cu toate că nu sunt 100% sigur că tipa e franțuzoaică) - Tina S. Ceea ce face puștoaica (,) cu chitara este pur și simplu de domeniul irealului, nepământescului. Nu știu dacă oarba care l-a inspirat pe Beethoven (”aș da orice să văd lumina Lunii”) ar fi înțeles o astfel de traducere muzicală a razelor Selenei și mai ales nu știu cum ar fi reacționat Ludwig* însuși la explozia de virtuozitate electrică a Tinei... Tehnică pură în regim de viteză ultra-sonică, fără loc (și mai ales timp!) pentru visare și poezie, în antiteză (sau nu?) cu tema în sine. Addictive! Înseamnă ”doresc” în limba sindareză - cea mai vorbită limbă a elfilor în Pământul de Mijloc, pe timpul celui de-al Treilea Ev - și evocă fascinanta poveste de dragoste dintre Aragorn și Arwen. Totul în tălmăcirea muzicală unică a Enyei. La mulți ani tuturor celor care doresc frumos !!! Soothing e destul de greu de tradus în limba română*. Probabil că, pentru a reuși, ar trebui să inventăm un cuvânt - ceva la granița dintre alinător, vindecător și liniștitor. Greu de aflat. Dar ușor de exemplificat. Ascultați (vă rog frumos) cântecelele georgiano-irlandezo-englezoaicei Katie Melua și veți înțelege (poate) cel mai bine ce însemnă soothing. Puțin mai jos o mostră perfectă în acest sens: ”Thankyou, Stars”... în parcul unui castel de lângă Copenhaga. * Nu însă și în străinomână... Nici nu vreau să mă gândesc ce ”congonării” ar putea concepe congonașii noștri iubiți (de mamele lor). Some call it faith, some call it love.
Some call it guidance from above. You are the reason we found ours, So thank you, stars. ”Unde-i suflețelul meu” este cel mai cunoscut cântecel al finlandezei Jenni* Vartiainen. ”Muru” înseamnă de fapt (în finlandeză, desigur) ”fărâmă” sau ”firimitură”, ”murunen” este forma sa diminutivală, adică ”fărâmiță” sau ”firimiturică” (dacă ținem neapărat), iar ”muruseni” este genitivul (persoana I-a, sg.) simplificat al acesteia din urmă (”fărâmița mea”). Dar murunen (”fărâmiță”) mai este folosit și pentru a desemna o persoană foarte dragă (iubită/iubit - finlandeza nu are genuri - copil, frate/soră, etc), un fel de echivalent al românescului ”suflețel”. * Se citește ”ieni”, dar ea nu se supără dacă-i spunem chiar și Jenica... așa, pe românește. Tuuli tuule sinne missä muruseni on
Leiki hetki hänen hiuksillaan Kerro rakkauteni, kerro kuinka ikävöin Kerro, häntä ootan yhä vaan. Du-te vântule și-adie acolo unde mi-i suflețelul, Joacă-te-o clipă-n părul ei, Apoi spune-i cât îmi e de dragă, cât de mult mi-e dor de ea, Spune-i că doar pe ea o (mai) aștept. Un cântecel pentru cei puțini. E de pe albumul "Led Zeppelin II", apărut în 1969 - pe vremea când (încă) lupul se pupa cu oaia, aerul era curat (aproape), cerul albastru, roșia avea gust de roșie, desenele animate nu erau cu monștri și personaje cu tulburări de gen (un smilic care vomită) și (în general) lumea nu căpiase chiar atât de mult. Pentru oamenii (încă) normali... ”If the sun refused to shine,
I would still be loving you. When mountains crumble to the sea, there will still be you and me.” Odihnească-se-n pace toți cei care au murit urmare a infernului de la clubul Colectiv, din seara de 30 octombrie! Dumnezeu să-i ierte! Nu mai sunt de multișor un consumator de metale (”grele și foarte grele”). Dar am ascultat tone și am fost un fan die-hard al acestui tip muzical. Așa că îi înțeleg (zic eu) foarte bine pe cei care s-au înghesuit vineri seară în Colectiv la concertul celor de la Goodbye To Gravity. Nu cântau deloc rău (heavy-metal-wise), dovadă această piesă - The Day We Die - de care cu siguranță m-aș fi îndrăgostit de o auzeam mai demult. Și mai ales de acest refren obsedant: ”ziua în care cedăm e ziua în care vom (și) muri”, refren care m-a dus cu gândul la Gyr și al său: ”adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”. Nu, nu sunt orb și am văzut la ei și lucruri care m-au întristat (mult), dar pur și simplu nu pot și nu vreau să-i judec. Nu ei sunt vinovații!
Deocamdată doar cântecelul... Lucia o cheamă pe tipă. Happiness is gonna get you Like the strong taste of the day I met you... Ați auzit de trupa de rap românesc numită Haarp Cord? Nici eu. Până acum. De fapt nici acum nu știu prea multe despre ei, asta ca să nu zic de-a dreptul că nu știu de fapt nimic... Decât acest cântecel. Sau piesă. Sau ce-o fi... Un singur gând. Am găsit-o pe net și a trebuit s-o ascult de câteva ori și să mă ciupesc înzecit pentru a fi sigur că experiența e reală, că nu am halucinații. Mă pregăteam să scriu câteva cuvinte despre minunata noastră victorie de ieri (17-15 cu Canada), dar acum o să transcriu doar versurile acestei povești și o să mă ocup mai târziu de Stejari. Est modus in rebus... a. Dacă da, atunci nu mai e nevoie să spun nimic. b. Dacă nu, atunci ascultați Uvertura Academică (vă rog frumos!) și poate veți începe să vă placă. c. Dacă nu știu (n-am auzit / n-am timp / n-am bani / am treabă), atunci poate că e momentul să încercați (totuși). Durează doar zece minute, e gratis, complet anonim (n-o să afle nimeni ce-ați făcut*), legal, moral și nici nu îngrașă. E Brahms... PS: Merge și cu vizionarea în paralel a unor eseuri/faze-memorabile din rugbyul de elită, precum în acele montaje realizate de englezi mai de mult. După cum am mai spus și cu alte ocazii, rugbyul și muzica clasică par să aibă foarte multe lucruri în comun. * Mai puțin serviciile, hacker-ii, provider-ul și alți prieteni mai mult sau mai puțin interesați de viața dvs personală. Dar sclavii cu sclavii și viii cu viii. Nu-i băgați în seamă.
Pentru cei care, din binecuvântate motive, nu știau până acum, trebuie să reamintesc că una dintre cele mai accesibile porți de intrare în Paradis se găsește... pe malul lacului irlandez Erin. Sau cel puțin așa lasă să se înțeleagă faimosul grup The Corrs, în transpunerea proprie a unui cântecel mai vechi din nordul Irlandei (Gleanntáin Ghlas' Gaoth Dobhair - adică ”Vâlcelele verzi din Gaoth Dobhair”). Nu am identificat până acum unde exact se găsește acest minunat lac Erin (”Erin” ar putea fi doar o variantă locală de pronunție pentru legendarul Lough Erne din Irlanda de Nord), dar când o să aflu vă voi spune negreșit, că doar n-o să caut singur intrarea în Paradis... Poemul simfonic Finlandia, al faimosului compozitor Jean Sibelius (1865-1957), suedez ca sânge, dar mare patriot finlandez, luptător ireductibil pentru eliberarea Finlandei de sub jugul rusesc (între 1809 și 1917 a fost parte a Imperiului Țarist, sub formă de Mare Ducat) și renașterea ei independentă în Europa națiunilor. Istorie, suflet, cântec, pământ, lacrimi, dor, îngeri, luptă, speranță și izbândă, adunate toate în poezia ținuturilor de miazănoapte și sublimate de muzica vindecătoare a lui Sibelius... Nauti! |
Căprării
All
March 2024
|