Competiția pe care ar fi trebuit s-o organizăm noi cu georgienii (cu câte trei echipe fiecare) mai întâi, la care apoi (în timp) să-i invităm și pe alții (iberici, josțăreni*, israelieni, etc). Probabil că georgienii ar fi vrut, dar FRR e și praf-și-pulbere și cu coada sus... În aste condiții, noroc cu forurili ieuropeni... că ne mai scot din produsul turcesc. Cât de cât... Lupii v Tel Aviv Heat ISRIntrați în articol pentru celelalte rezumate! Cultura de rugby este un lucru care se obține foarte greu la nivelul societății într-o țară minoră și se poate pierde foarte ușor, într-o generație-două, dacă nu este întreținută, ajutată, primenită.
În România abia se înfiripase o pojghiță de cultură rugbystică prin anii '70 ai secolului trecut, odată cu transmiterea la TVR (da, televiziunea aia comunistă, plină de ceaușești de dimineața până seara) a unor meciuri din Turneul-celor-5-Națiuni (plus alte partide internaționale de răsunet, precum cele ale Barbarians contra națiunilor majore, ale Leilor în turneele lor fabuloase, sau pur și simplu meciuri-test între forțele istorice ale acestui sport), dublată de transformarea Stejarilor într-o putere la nivel mondial. A fost însă suficient să vină prăpastia de după '89 pentru ca, ușor-ușor, românii să uite de frumusețea și importanța acestui sport, pentru ca astăzi rugbyul să se zbată într-un anonimat cvasi-total pe plaiurile mioritice... Nu se mai dă aproape nimic la televizor, nu se mai fac emisiuni despre rugby, nu se promovează în nici un fel acest sport... cu câteva (foarte) mici și lăudabile excepții. Mă uit cu groază cum de un an încoace au fost un milion de super-meciuri între echipele de top, parcă unul mai frumos și mai intens decât celălalt, cu multe surprize, cu stadioane arhipline (efectul post-pandemic, nu?), cu faze și eseuri memorabile - toate acestea fiind pură încântare chiar și pentru ochiul nepasionaților de rugby, al ”neutrilor”, ce să mai zic de cei cu microbul pe ei... Și NIMIC din toate acestea nu s-a transmis de către vreo televiziune din România. De cele mai multe ori nici măcar rezultatele acestor meciuri nu au fost date, așa, ca știre pe o burtieră sau ca fapt divers la ”sporturi”, pe site-urile naționale de sport. ABSOLUT NI-MIC !!! ZE-RO !!! CIU-CIU !!! [ urmarea în curând ] Da, am fost la stadion la acel meci cu Argentina din 1992. Și am rămas cu un sentiment de frustrare, pe care îl resimt aproape tot atât de acut și acum, după aproape 30 de ani... De ce? Pentru că i-am avut în mână pe sudamericani pe parcursul întregului joc, dar mai ales pe final, când am ratat românește șansa de a obține o victorie istorică și mai mult decât meritată. Să mă explic... A apărut (de jumătate de an) primul volum din monumentala lucrare ”Rugby istorie românească”, alcătuită cu migală și mult entuziasm de septuagenarul Traian Moldoveanu, fost taloneur la Grivița Roșie în deceniul al șaptelea al secolului trecut. Deși inițial își propusese să scrie (doar) o istorie a clubului său de suflet (cu care a și devenit de trei ori campion al României, în 1966, 1967 și 1969-70), pe măsură ce poveștile colaterale s-au tot adunat, a simțit că poate a venit momentul ca cineva să apuce în sfârșit taurul de coarne și să pună pe hârtie frumoasa și tumultoasa istorie (adevărată) a rugbyului românesc, la mai bine de 100 de ani de la apariția acestuia, pe terasa de la Șosea a Tennis Clubului Român. Victorie imensă! IMENSĂ. Și nimic nu mai contează decât faptul că am câștigat. E-adevărat, am jucat departe de perfecțiune, am greșit cu duiumul, ne-am arătat limitele cu prisosință, dar am învins. Pull your socks up! le-a spus antrenorul Howells băieților la pauză (după o primă repriză cețoasă, fără viață), iar ei cu adevărat s-au adunat și și-au luat soarta în mâini, reușind o răsturnare incredibilă a scorului, de la 15-0 pentru canadieni în minutul 50, la 17-15 pentru noi la final. Asta da voință, ăsta da caracter și așa da atitudine! O lecție minunată pentru toți românii, mai ales pentru aceia care nu mai cred în minuni. Oare cât de mult i-o fi șocat isprava Stejarilor pe ”fotbaliștii” de la DigiSport din moment ce-au rămas în studio și au continuat comentariile pe marginea partidei încă vreo jumătate de oră după terminarea ei? Poate că ăsta e cel mai bun indiciu despre cât de mare e victoria asta imposibilă.
Periodicul francez Miroir du Rugby încerca pe la sfârșitul anilor '70 să atragă atenția asupra progreselor rugbyului românesc din acele timpuri. Nu știu în ce măsură chiar reușeau să ne ajute, având în vedere că redacția lor se plasa în orbita presei comuniste din Hexagon. (imagine preluată din almanahul Sportul'79) Cu aproape patru ani în urmă am postat acest răspuns pe un forum ce între timp s-a stins, într-un thread care își propunea să dezbată problema intrării României în actualul Turneu al celor 6 Națiuni. Oare cât de multe s-au schimbat (în bine) de atunci și până acum?...
Aceasta este o arenă de rugby care întotdeauna m-a făcut să visez. De fapt nu toată arena, ci doar tribuna ei principală... M-am întrebat de multe ori de ce nu încercăm și noi să culegem ce e mai bun de la alții și să aplicăm în folosul nostru. FRR are un teren minunat, în zona de vis a Bucureștiului, între Domenii, Cașin, Arcul de Triumf și Kiseleff. Chiar și în condițiile în care a donat o parte din acel teren COSR-ului (donație care și astăzi mi se pare cumplit de ciudată), tot a mai rămas spațiu suficient pentru a construi o arenă de rugby modernă, corespunzătoare secolului XXI și pretențiilor noastre de a accede în lumea bună a națiunilor zise ”majore”.
Vreau și trebuie să salut aici și acum felul în care a luptat astăzi selecționata noastră divizionară Lupii București în compania parizienilor de la Stade Français, locul 7 în ultima ediție a Top14 (prima ligă franceză) și învinși la mare luptă de Wasps în barajul pentru ultimul loc disponibil pentru Cupa Campionilor (înlocuitoarea Heineken Cup) de anul acesta.
|
Căprării
All
March 2024
|