Un diplomat român de la Zagreb
refuză repatrierea după 23 august 1944
Se conformează chemării la București tot personalul diplomatic român de la Zagreb (în frunte cu ambasadorul), însă nu și Gheorghiu, care nu înțelege defel de ce ar trebui să se întoarcă într-o țară ocupată de dușmanul ereditar al neamului românesc, rușii, posedați acum de cea mai criminală ideologie din istorie... marxism-comunismul (în varianta sa bolșevică) și beneficiind de o unealtă perfectă pentru a zdrobi orice posibilă rezistență: Armata Roșie.
Urmează o serie infinită de peripeții prin care Gheorghiu și soția sa (alintată de acesta cu apelativul Mea Tu) trec timp de câțiva ani până la stabilirea lor definitivă în Franța - peripeții mergând de la amenin-țarea cu extrădarea lor de către croați (în schimbul unor conaționali de-ai acestora, prizonieri la sovietici), la domiciliile forțate în Reich, apoi fuga din fața Armatei Roșii, capturarea lor de către americani (care îi luaseră drept regele și regina României!) și în fine, internarea în lagărele americane, ca reprezentanți ai unei țări ce fusese aliată cu Germania timp de trei ani.
Refugiul în paradisul helvetic
Zis și făcut. Numai că lumea e mai zăludă decât pare. Canadienii nu-i primesc pentru că el nu e suficient de atletic pentru a tăia copaci, argentinienii nu-i vor pentru că nu sunt catolici, iar americanii le spun verde-n față că ei caută mai ales europeni de rasă nordică, iar România și Balcanii sunt cumva prea la sud-est de... miazănoapte.
În disperare de cauză, cei doi iau hotărârea de a se refugia în vecina Elveție, o țară neafectată de război, ba chiar ieșită cu un profit considerabil de pe urma acestuia. Paradisul pe pământ... Drept urmare își iau rucsacurile-n spate și pornesc ”prin păduri” spre raiul helvet. Cum de nu le-a trecut prin cap până atunci?
După o vreme de mers (voios) spre pământul făgăduinței, cei doi soți dau nas în nas cu primii elvețieni - o mică patrulă de frontieră, formată din patru oameni. ”Uniformele lor aveau culoarea blănii de lup și toți aveau câini în lesă. Patrula era alcătuită din țărani greoi, cu capete masive și obrajii roz, de oameni bine hrăniți.” Aceștia le cer actele, constată că e vorba de un diplomat, apoi îi întreabă dacă vor să ceară azil în țara lor. Bineînțeles că ”da”... li se răspunde, dar doar ”dacă Elveția vrea să ne accepte”. ”Elveția este o țară primitoare” le spune mândru unul dintre grăniceri.
Urmează apoi gesturi pline de amabilitate din partea celor patru, care îi invită pe români să îi însoțească la postul de poliție. Unul dintre ei se oferă să-i ducă el rucsacul lui Mea Tu, apoi odată ajunși acolo, li se oferă mâncare, țigări și bomboane. Într-un final sunt rugați să completeze niște formulare standard și să le semneze. Gata! Sunt oficial refugiați în Elveția! Sau cam așa...
...Pentru că niciodată povestea nu se termină până nu cântă grăsana. Și ”grăsana” le ciripi suav celor doi români în extaz: ”Vă rugăm să aveți bunăvoința de a ne indica numele băncii dumnea-voastră și numărul de cont! E o simplă formalitate.” Cei doi le explică senin că nu au cont în bancă... sunt niște bieți refugiați de război. Soldaților nu le vine să creadă. Se gândesc că poate nu au încredere în ei și atunci îi asigură că secretul bancar este la cele mai înalte cote în Țara Cantoanelor.
Dar soții Gheorghiu le repetă răspunsul năucitor: chiar nu au vreun cont bancar. Grănicerii sunt perplecși. Nu s-au mai confruntat cu așa ceva. A luat-o cumva lumea razna? Totul are o limită. ”În acest caz nu vă puteți refugia în Elveția. Suntem o țară mică. Elveția nu-și poate oferi luxul de a accepta refugiați fără cont în bancă, precum Argentina, Statele Unite, sau alte țări de dimensiuni mari.”
”Am fost conduși cu politețe dar cu un oarecare dispreț până la graniță și trimiși în Germania. În ochii bravilor elvețieni nu eram oameni onorabili. Fără cont în bancă o ființă omenească nu este o persoană umană completă.”
* Constantin Virgil Gheorghiu este autorul celebrului roman Ora 25, apărut în franceză prima oară în 1949 și ecranizat apoi sub titlul ”A 25-a oră” în 1967, într-un film avându-i în rolurile principale pe Anthony Quinn și Virna Lisi.