Un meci de senzație, un meci de istorie, un meci de legendă. Îmi e imposibil să-l descriu altfel. Fără acest meci, Cupa Mondială ar fi fost mult mai săracă și rugbyul așijderea. Nu se întâmplă în fiecare zi ca o echipă din eșalonul doi (și fără nici o victorie până atunci în toate participările ei la Cupa Mondială, adică în 24 de meciuri consecutive) să învingă un team de două ori câștigător al Cupei Mondiale și deținător al unui palmares pozitiv cu toate celelalte echipe din lume, mai puțin cu All Blacks, care i-au întrecut la acest capitol pe sud-africani abia în anul 2001. Să ne bucurăm, deci, că acest meci a existat și că el a stabilit un precedent de vis pentru toate celelalte echipe mici ale rugbyului mondial: imposibil exprimă doar o barieră mentală auto-impusă și nu o realitate concretă. Arigatō Nihon!
0 Comments
Spectacol fantastic la Cardiff - intensitate de meci-test, nebunie de Cupă Mondială, șase eseuri și 63 de puncte marcate, baloane trimise în bară și tribune pline cu fani luminoși, care au lăsat orice reținere la o parte și au creat o atmosferă ireală, ceva la care fotbalul poate doar visa dar niciodată atinge. Argentina învinge la scor Irlanda (43-20) și se califică pentru a doua oară într-o semifinală de Cupă Mondială (prima fiind în 2007). Pe merit.
Sânge peste tot. Sânge de Cocoși măcelăriți de trupa de asalt All Blacks. Răzbunarea a fost servită. După eliminarea de acum opt ani, tot în sferturi și tot la Cardiff, astă seară a fost momentul revanșei supreme pentru neozeelandezi: 62-13 cu Franța! Eu nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată Franța încasând peste 60 de puncte într-un meci. Cumplit pentru Les Bleus (care au fost de fapt Les Rouges în meciul ăsta - din varii motive). Epoca PSA se încheie în genunchi și în lacrimi. Amară retragere pentru căpitanul Thierry Dusautoir.
Victorie imensă! IMENSĂ. Și nimic nu mai contează decât faptul că am câștigat. E-adevărat, am jucat departe de perfecțiune, am greșit cu duiumul, ne-am arătat limitele cu prisosință, dar am învins. Pull your socks up! le-a spus antrenorul Howells băieților la pauză (după o primă repriză cețoasă, fără viață), iar ei cu adevărat s-au adunat și și-au luat soarta în mâini, reușind o răsturnare incredibilă a scorului, de la 15-0 pentru canadieni în minutul 50, la 17-15 pentru noi la final. Asta da voință, ăsta da caracter și așa da atitudine! O lecție minunată pentru toți românii, mai ales pentru aceia care nu mai cred în minuni. Oare cât de mult i-o fi șocat isprava Stejarilor pe ”fotbaliștii” de la DigiSport din moment ce-au rămas în studio și au continuat comentariile pe marginea partidei încă vreo jumătate de oră după terminarea ei? Poate că ăsta e cel mai bun indiciu despre cât de mare e victoria asta imposibilă.
Spun încă o dată: asta da Cupă Mondială! Japonia instrucție cu Springboks, Georgia (aproape) calificată direct la următorul turneu final, echipele ”mici” nu mai pierd la scoruri astronomice, Țara Galilor se trezește din agonie și le reamintește gazdelor cine le sunt party pooper-ii de serviciu (adică cei care le strică petrecerea de fiecare dată), iar acum Anglia e eliminată încă din faza grupelor, după o înfrângere dureroasă cu vechii lor ”amici” din Țara Cangurilor.
Probabil că cele mai frumoase meciuri din lume sunt cele dintre Anglia și Țara Galilor. Iar dintre ele, cele mai frumoase sunt cele în care galezii ies învingători, cu atât mai frumoase cu cât Dragonii pornesc din postura de outsideri și încă și mai frumoase când totul se petrece la Londra, deși nici pe Arms Park sau pe Millennium nu mi-a fost vreodată rușine să-i văd îngenunchind Anglia. Ah, corul acela în delir urlând Gwlaaad, Gwlaaad la intonarea imnului, sau Yeeeeeeah-ul tribunei atunci când Gareth Edwards, Fenwick, JPR Williams, Phil Bennett sau Barry John marcau în anii '70, sau (mai nou) Scott Gibbs - pe vechiul Wembley, în '99, oferind titlul fraților scoțieni - Leigh Halfpenny, Cuthbert sau Biggar amuțesc mândrul Swing Low, Sweet Chariot al fanilor englezi, sunt momente cardinale ale jocului de rugby și poate chiar și ale devenirii noastre întru ființă (Noica), indiferent de colțul de lume din care aplaudăm isprăvile ”micilor” galezi în fața ”stăpânilor” de la est de râul Severn.
Amurgul zeilor în rugby? Poate că era și timpul să înceapă odată... Apariția Cupei Mondiale la rugby (în 1987) și păstrarea ei în formula actuală, neelitistă (cu 20 de echipe) în pofida vocilor care au cerut crearea unui sistem ”club-închis” (ca la hochei pe gheață), începe să-și arate roadele. Japonia tocmai a învins Africa de Sud (34-32), jucând à la All Blacks și entuziasmând iubitorii rugbyului din întreaga lume, iar Georgia a trecut și ea de Tonga și e practic calificată direct la următoarea Cupă Mondială. Iar această ediție abia a început. Ce va (mai) urma? Nu știu, dar pot să spun că-mi place la nebunie. De-ar ține-o tot așa!
Aceasta e marea întrebare înaintea turneului final al celei de-a opta ediții a Cupei Mondiale la rugby. Cineva spunea odată că și dacă ar adormi și s-ar trezi peste 200 de ani (presupunând că lumea va mai exista), tot Noua Zeelandă ar fi principala favorită la câștigarea trofeului suprem în rugby*. Nu știu ce va fi peste 200 de ani, dar deocamdată All Blacks trebuie mai întâi să arate că sunt capabili să cucerească trofeul William Webb Ellis și în afara Noii Zeelande, acolo unde s-au încununat campioni în 1987 (la prima ediție) și în 2011 (după o finală - tot împotriva Franței, ca și în '87 - cu un arbitraj mai mult decât prietenos).
|
Căprării
All
March 2024
|