Cultura de rugby este un lucru care se obține foarte greu la nivelul societății într-o țară minoră și se poate pierde foarte ușor, într-o generație-două, dacă nu este întreținută, ajutată, primenită.
În România abia se înfiripase o pojghiță de cultură rugbystică prin anii '70 ai secolului trecut, odată cu transmiterea la TVR (da, televiziunea aia comunistă, plină de ceaușești de dimineața până seara) a unor meciuri din Turneul-celor-5-Națiuni (plus alte partide internaționale de răsunet, precum cele ale Barbarians contra națiunilor majore, ale Leilor în turneele lor fabuloase, sau pur și simplu meciuri-test între forțele istorice ale acestui sport), dublată de transformarea Stejarilor într-o putere la nivel mondial. A fost însă suficient să vină prăpastia de după '89 pentru ca, ușor-ușor, românii să uite de frumusețea și importanța acestui sport, pentru ca astăzi rugbyul să se zbată într-un anonimat cvasi-total pe plaiurile mioritice... Nu se mai dă aproape nimic la televizor, nu se mai fac emisiuni despre rugby, nu se promovează în nici un fel acest sport... cu câteva (foarte) mici și lăudabile excepții. Mă uit cu groază cum de un an încoace au fost un milion de super-meciuri între echipele de top, parcă unul mai frumos și mai intens decât celălalt, cu multe surprize, cu stadioane arhipline (efectul post-pandemic, nu?), cu faze și eseuri memorabile - toate acestea fiind pură încântare chiar și pentru ochiul nepasionaților de rugby, al ”neutrilor”, ce să mai zic de cei cu microbul pe ei... Și NIMIC din toate acestea nu s-a transmis de către vreo televiziune din România. De cele mai multe ori nici măcar rezultatele acestor meciuri nu au fost date, așa, ca știre pe o burtieră sau ca fapt divers la ”sporturi”, pe site-urile naționale de sport. ABSOLUT NI-MIC !!! ZE-RO !!! CIU-CIU !!! [ urmarea în curând ] Da, am fost la stadion la acel meci cu Argentina din 1992. Și am rămas cu un sentiment de frustrare, pe care îl resimt aproape tot atât de acut și acum, după aproape 30 de ani... De ce? Pentru că i-am avut în mână pe sudamericani pe parcursul întregului joc, dar mai ales pe final, când am ratat românește șansa de a obține o victorie istorică și mai mult decât meritată. Să mă explic... A apărut (de jumătate de an) primul volum din monumentala lucrare ”Rugby istorie românească”, alcătuită cu migală și mult entuziasm de septuagenarul Traian Moldoveanu, fost taloneur la Grivița Roșie în deceniul al șaptelea al secolului trecut. Deși inițial își propusese să scrie (doar) o istorie a clubului său de suflet (cu care a și devenit de trei ori campion al României, în 1966, 1967 și 1969-70), pe măsură ce poveștile colaterale s-au tot adunat, a simțit că poate a venit momentul ca cineva să apuce în sfârșit taurul de coarne și să pună pe hârtie frumoasa și tumultoasa istorie (adevărată) a rugbyului românesc, la mai bine de 100 de ani de la apariția acestuia, pe terasa de la Șosea a Tennis Clubului Român. Întâmplatu-s-a. Avem SuperRugby cu 18 echipe. And counting... (pentru că nu-mi pot închipui că boșii SANZAAR se vor putea opri aici). A fost mai întâi timidul SPC (South Pacific Championship - pornit în 1986), s-a trecut apoi la Super6 și Super10, pentru ca după 1995, odată cu trecerea la profesionism și crearea SANZAR, să intrăm în epoca de aur a celei mai puternice competiții de rugby din lume (!), numită succesiv Super12, Super14, Super15, iar astăzi Super18 (deși oficial acum i se spune doar SuperRugby). Față de anul trecut avem în plus încă o selecționată sud-africană (Southern Kings), una japoneză (Sunwolves) și una argentiniană (Jaguares), o schemă de competiție complicată și foarte lăbărțată geografic (cum altfel?) și o mare și stăruitoare întrebare: oare mai-mult va însemna în același timp și mai-bine?
Un meci de senzație, un meci de istorie, un meci de legendă. Îmi e imposibil să-l descriu altfel. Fără acest meci, Cupa Mondială ar fi fost mult mai săracă și rugbyul așijderea. Nu se întâmplă în fiecare zi ca o echipă din eșalonul doi (și fără nici o victorie până atunci în toate participările ei la Cupa Mondială, adică în 24 de meciuri consecutive) să învingă un team de două ori câștigător al Cupei Mondiale și deținător al unui palmares pozitiv cu toate celelalte echipe din lume, mai puțin cu All Blacks, care i-au întrecut la acest capitol pe sud-africani abia în anul 2001. Să ne bucurăm, deci, că acest meci a existat și că el a stabilit un precedent de vis pentru toate celelalte echipe mici ale rugbyului mondial: imposibil exprimă doar o barieră mentală auto-impusă și nu o realitate concretă. Arigatō Nihon!
O veste cumplită de la Auckland, Noua Zeelandă: legendarul rugbyst Jonah Lomu s-a stins astăzi (18 noiembrie) din viață, la vârsta de 40 de ani. Lomu suferea de o boală cronică a rinichilor și făcuse cu succes un transplant în anul 2004. Din păcate, în urmă cu câțiva ani, rinichiul primit se pare că a cedat și el, astfel încât Jonah fusese nevoit să se întoarcă la dializă și să spere într-un nou transplant salvator. Pe care însă nu a mai apucat să-l facă. Dumnezeu să-l odihnească!
Sânge peste tot. Sânge de Cocoși măcelăriți de trupa de asalt All Blacks. Răzbunarea a fost servită. După eliminarea de acum opt ani, tot în sferturi și tot la Cardiff, astă seară a fost momentul revanșei supreme pentru neozeelandezi: 62-13 cu Franța! Eu nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată Franța încasând peste 60 de puncte într-un meci. Cumplit pentru Les Bleus (care au fost de fapt Les Rouges în meciul ăsta - din varii motive). Epoca PSA se încheie în genunchi și în lacrimi. Amară retragere pentru căpitanul Thierry Dusautoir.
a. Dacă da, atunci nu mai e nevoie să spun nimic. b. Dacă nu, atunci ascultați Uvertura Academică (vă rog frumos!) și poate veți începe să vă placă. c. Dacă nu știu (n-am auzit / n-am timp / n-am bani / am treabă), atunci poate că e momentul să încercați (totuși). Durează doar zece minute, e gratis, complet anonim (n-o să afle nimeni ce-ați făcut*), legal, moral și nici nu îngrașă. E Brahms... PS: Merge și cu vizionarea în paralel a unor eseuri/faze-memorabile din rugbyul de elită, precum în acele montaje realizate de englezi mai de mult. După cum am mai spus și cu alte ocazii, rugbyul și muzica clasică par să aibă foarte multe lucruri în comun. * Mai puțin serviciile, hacker-ii, provider-ul și alți prieteni mai mult sau mai puțin interesați de viața dvs personală. Dar sclavii cu sclavii și viii cu viii. Nu-i băgați în seamă.
Și pentru că tot se apropie Cupa Mondială, poate că e timpul să ne mai amintim un pic și de câteva repere istorice ale rugby-ului mondial.
Fostul internațional neozeelandez și căpitan al naționalei All Blacks, Jerry Collins, a murit vineri dimineață într-un accident de mașină, pe autostrada franceză A9, în apropiere de orașul Béziers (sudul Franței). Avea numai 34 de ani. Odihnească-se în pace!
Periodicul francez Miroir du Rugby încerca pe la sfârșitul anilor '70 să atragă atenția asupra progreselor rugbyului românesc din acele timpuri. Nu știu în ce măsură chiar reușeau să ne ajute, având în vedere că redacția lor se plasa în orbita presei comuniste din Hexagon. (imagine preluată din almanahul Sportul'79) Cu aproape patru ani în urmă am postat acest răspuns pe un forum ce între timp s-a stins, într-un thread care își propunea să dezbată problema intrării României în actualul Turneu al celor 6 Națiuni. Oare cât de multe s-au schimbat (în bine) de atunci și până acum?...
Crăciun fericit! La mulți ani cu sănătate! Să dea Dumnezeu ca și rugbyului românesc să-i fie mai bine în anul care vine! Hai România! Și ca să nu uităm (cum am putea?) cât de frumos e rugbyul, vă propun să revedem, dacă doriți, patru dintre cele mai frumoase, intense și pline de semnificații meciuri ale anului ce a trecut. De fapt unul e din noiembrie 2013, dar a fost atât de fain încât mi-am permis să-l includ și pe el în acest memento rugbystic al anului 2014. Așadar și prin urmare:
Aceasta este o arenă de rugby care întotdeauna m-a făcut să visez. De fapt nu toată arena, ci doar tribuna ei principală... M-am întrebat de multe ori de ce nu încercăm și noi să culegem ce e mai bun de la alții și să aplicăm în folosul nostru. FRR are un teren minunat, în zona de vis a Bucureștiului, între Domenii, Cașin, Arcul de Triumf și Kiseleff. Chiar și în condițiile în care a donat o parte din acel teren COSR-ului (donație care și astăzi mi se pare cumplit de ciudată), tot a mai rămas spațiu suficient pentru a construi o arenă de rugby modernă, corespunzătoare secolului XXI și pretențiilor noastre de a accede în lumea bună a națiunilor zise ”majore”.
Pe 15 februarie reîncepe Rugby-ul, adică SuperXV. Nebunie mare. O nebunie care anul acesta vine și cu o dimensiune în plus, anume fantezia extremă a tricourilor de joc. Ei, nu chiar toate, dar o bună parte dintre ele. Asta ca să mai spargă din monotonia celor nu mai puțin de șapte echipe (și ceva) ce au albastrul culoarea dominantă (Bulls și Stormers din Africa de Sud, Blues și Highlanders din Noua Zeelandă, Waratahs, Western Force și Rebels din Australia, plus Brumbies, tot din Australia, însă Căluții au albastrul doar culoare secundară) și trei roșul (Crusaders-NZ, Reds-Australia și Lions-RSA). Iată și mostrele de design extrem în care ne vor delecta ”sudiștii” anul acesta... Care vă place mai mult? Chiefs, nu-i așa?
|
Căprării
All
March 2024
|