Da, am fost la stadion la acel meci cu Argentina din 1992. Și am rămas cu un sentiment de frustrare, pe care îl resimt aproape tot atât de acut și acum, după aproape 30 de ani... De ce? Pentru că i-am avut în mână pe sudamericani pe parcursul întregului joc, dar mai ales pe final, când am ratat românește șansa de a obține o victorie istorică și mai mult decât meritată. Să mă explic...
Rezultatul s-a văzut mai întâi la Cupa Mondială din 1991 (jucată în Regatul Unit, Irlanda și Franța) când ne-a bătut nu numai Franța, dar și Canada - și era gata-gata să ne bată și Fiji, în ultimul joc. Peter Ianusevici, antrenorul nostru din '91, avea să admită după aceea că ne-am atins forma sportivă maximă mai devreme decât ar fi trebuit și apoi am luat-o la vale.
Dar nu ne-am revenit nici în '92, cu un antrenor nou (Răgălie) și cu perspectiva de a scrie un pic de istorie... De fapt, s-ar putea spune că am scris cu adevărat istorie, pentru că după corecția încasată de la francezi (6-25) la Le Havre, ne-au bătut și italienii la aceeași diferență (3-22) la Roma și ne-au făcut să simțim gustul amar al decăderii după mai bine de 30 de ani de apartenență la Top10-ul mondial (hai... Top12). Până atunci, pe italieni îi băteam la discreție, oriunde și oricând. Cu doar trei ani înainte îi făcusem măr (28-4) la București, pe 23 și acum ne râdeau în nas... Cumplit !!! (însă doar pentru cei cu mândrie națională - niciodată pentru maneliști și pentru neamu' lu' Manivelă)
Finalul stupid al meciului cu Argentina din 1992
Buuun. Și intrăm în astea 5-6 minute rămase din meci atacându-i furibund pe sudamericani în propriul lor 22. Pumele se apără, dar tot mai greu și încep să comită ofsaid după ofsaid. Arbitrul fluieră de fiecare dată, dar nu îi penalizează suplimentar. Și ai noștri (care, între timp, au mutat atacurile dincolo de linia de 5m adversă) în loc să se concentreze pe desfacerea apărării disperate a argentinienilor, se tot uită la arbitru, așteptând probabil un eseu de penalitate sau ceva...
Arbitrul însă merge pe burtă, iar bravii Stejari încep să atace haotic pe înaintare și încearcă tot mai des pătrunderile individuale, neglijând complet ideea de a deschide pe treisferturi, acolo unde Pumele erau mai mult decât rarefiate. Probabil că dacă în locul nostru erau AllBlacks, aceștia ar fi înscris eseul și alergând într-un picior, atât era de evidentă opțiunea jocului la mână.
Chiar și așa, însă, sentimentul general era că ACUM-ACUM ÎNSCRIEM, că apărarea asta disperată a sudamericanilor pe linia terenului lor de țintă va ceda din moment în moment. Doamne, ce frustrant a mai fost...
Nichitean
Nichitean îl recepționează într-o poziție centrală pe but, la vreo 7-8 metri de acesta. La dreapta jucătorului nostru, avem spațiu cât toată Patagonia pentru a forța pe treisferturi și în plus... avem și superioritate numerică (dacă îmi amintesc bine). Hai Nichitene, dă-i drumu'! Dar Neculai al nos' are altă idee... Se încordează rapid de spate și execută drop-ul care ne va salva. Numai că-l execută prost. Și nu salvează nimic. Mingea trece... nici nu mai știu dacă a trecut pe lângă sau pe sub, cert e că nu am înscris.
Arbitrul fluieră finalul. Argentinienii exultă, iar ai noștri se uită prostiți unul la altul, întrebându-se cum de am scăpat victoria asta printre degete. Păi... uite așa (am scăpat-o) ! C-am fost inteligenți și curajoși. Nu căcăcioși... Am vrut egalul în final (așa, îmbibat de umilință) și nici măcar pe acesta nu l-am obținut. Săracu' Nichitean!