CM din 1979, 1983 (tot în Anglia) și 1987 (în India și Pakistan)
În 1987, spectacolul cupei mondiale părăsește pentru prima dată templul său istoric (Anglia) și se oprește tocmai în subcontinentul indian, în principalele două țări moștenitoare ale Indiei Britanice, India și Pakistanul, două mari rivale nu numai politic, militar, spiritual și istoric, dar și în planul jocului de crichet.
În așezarea lor la bătaie, englezii par a se descurca binișor, sunt în grafic cu ”rata de reușită” a turelor per serie (run rate), dar odată cu scoaterea din joc a căpitanului Mike Gatting nu mai reușesc să mențină un run rate decent și ajung la ultima serie să aibă nevoie de 17 ture pentru a câștiga. Nu vor reuși decât 9, iar titlul va lua în premieră drumul Țării Cangurilor, loc în care se pare că-i place cel mai mult să-și petreacă timpul...
Adevăratul spectacol începe abia odată cu ediția din 1992
Zis și făcut. ICC decide să mute în premieră caravana cupei mondiale în emisfera sudică, acordând organizarea ediției din 1992 în partaj Australiei și Noii Zeelande. Se hotărăște și renunțarea la rigoarea echipamentului alb obligatoriu, dar și la folosirea mingii ”de test” (roșie) în favoarea celei albe, motiv pentru care se adaugă și montarea unor ecrane negre, de ”evidențiere” a mingii, amplasate la capetele vizuale ale culoarului de joc. Organizatorii plusează și îi conving pe oficialii ICC că vara australo-neozeelandeză poate produce temperaturi foarte ridicate și astfel se introduc în premieră și jocurile în nocturnă.
The more the merrier spune o vorbă englezească, dar numărul de jocuri (și așa mărit prin formula ”super-grupă”) va crește în mod neașteptat cu încă opt... prin reintroducerea Africii de Sud în circuitul internațional în 1991, urmare a renunțării de către guvernul său la politica rasială de apartheid și a eliberării din închisoare a eroului populației de culoare, bătrânul Nelson Mandela. Așadar 9 echipe participante și nu mai puțin de 39 de meciuri în total, incluzând semifinalele și finala (față de 15 până acum). Revoluție în toată regula...
Și pentru ca ediția aceasta să fie specială până la capăt, săptămâna finală se dovedește a fi nebunie curată. Înainte de ultimul meci din super-grupă, cel cu Pakistanul, Noua Zeelandă conducea detașat în clasament, cu 14 puncte (7 victorii din 7) și nu mai putea pierde locul întâi. În consecință, tratează meciul cu relaxare și reușește să-l piardă oferindu-le astfel pe tavă pakistanezilor accederea în extremis (cu 9 puncte) pe locul 4 și deci în semifinale. Gurile rele spun că neozeelandezii au lăsat-o în mod intenționat mai moale, pentru a bloca intrarea Australiei în playoff. Australienii s-au chinuit astfel în zadar să-i bată rău în ultimul meci pe cei din Indiile de Vest (au făcut-o cu 57 de ture) pentru a-i egala pe caraibieni la puncte (8), a-i întrece la run rate și a obține ei locul 4 cel ”izbăvitor”.
1996: Sri Lanka în centrul atenției
De altfel Țara Leului avea să fie de la bun-început în centrul atenției, având în vedere refuzul Australiei și Indiilor de Vest de a-și juca meciul de aici, de la Colombo (respectiv partida împotriva gazdelor, Sri Lanka), în urma atentatului cu bombă de la Banca Centrală din Colombo, din ianuarie 1996, atentat revendicat de gruparea teroristă Tigrii Tamili, o mișcare etnică radicală ce țintea separarea nord-estului insulei de restul Sri Lankăi și alipirea acestei fâșii la statul indian Tamil Nadu.
Însă ICC-ul a decis că ambele meciuri pot fi jucate în siguranță la Colombo și astfel antipodienii și caraibienii au pornit din start cu o înfrângere la masa verde, iar Fiii Leului cu două victorii, care le asigurau (în plus) și calificarea directă în sferturile de finală, un cadou ce se va dovedi foarte folositor pe mai departe.
Momentul cu adevărat special al competiției se consumă în semifinala de la Calcutta, meci în care s-au întâlnit India și Sri Lanka. În prima așezare insularii reușesc un scor așa-ș-așa, de 251 de ture, care îi face pe fanii indieni să aștepte cu încredere inning-ul la bătaie al favoriților lor. Și totul pare să decurgă conform planului în primele 22 de serii și 3 aruncări, gazdele punând pe tabelă 98 de ture, cu o singură țintă pierdută. Sachin Tendulkar, un fel de Pelé al crichetului, aflat pe atunci încă în faza de început a fantasticei sale cariere (la doar 22 de ani), făcuse deja 65 de ture și toată lumea era în așteptarea a cel puțin unui centenar (100 de ture) din partea lui.
După care se produce scurtcircuitul...