Vineri (12.09), ora 12.45 (OR), la Melbourne, pe MCG (65.963)
Geelong Cats v North Melbourne Kangaroos 92 98
(13 goluri și 14 laterale) (14g și 14l)
Mai întâi trebuie să spun că nu prea am înțeles de ce Cats nu au jucat acasă, la Geelong, pe cochetul lor Kardinia Park (33.000 de locuri) ci și-au cărat suporterii 80 de kilometri mai la nord, pentru a intra chiar în ”gura lupului”, pe uriașul MCG (100.000 de locuri), mult mai familiar localnicilor de la North Melbourne decât lor (Felinelor), care plecaseră steagul aici chiar cu o săptămână mai înainte, în ”finala de calificare” contra Șoimilor din Hawthorn (un cartier al Melbourne-ului).
Da, există un contract între AFL și MCG prin care AFL s-a angajat să organizeze pe marele stadion din Melbourne cel puțin 10 meciuri ale ”fazei finalelor” în fiecare 5 ani de competiție (excluzând marea finală), ceea ce ar duce la o medie de două pe an. Dar anul ăsta se jucaseră deja două partide pe MCG în prima etapă a ”finalelor” (Hawthorn-Geelong și NorthMelbourne-Essendon), iar a 3-a era oricum antamată, Hawthorn având dreptul să joace ”finala preliminară” pe teren propriu, respectiv pe MCG (meciul de poimâine, cu Port Adelaide). Singura explicație pertinentă pe care am găsit-o pentru deplasarea Felinelor la Melbourne (deși, repet, aveau dreptul să joace acasă această ”semifinală”) este că oficialii AFL nu și-au făcut cota de meciuri pe MCG anii trecuți și acum vor să dreagă busuiocul, sau că vor să prevină situații mult mai neplăcute decât aceasta în anii următori, când s-ar putea trezi că trebuie să le ceară celor din Sydney, Adelaide, Brisbane sau chiar Perth (aflat la vreo patru ore de zbor de Melbourne) să renunțe la avantajul terenului propriu într-un meci decisiv, doar pentru că ei (AFL) au un contract de respectat cu societatea care administrează MCG. După cum puteți vedea, nici australienii nu sunt tocmai imuni la ghidușii din astea financiare.
Revenind la meciul propriu-zis, Cats veneau cu avantajul psihologic de a-i fi bătut pe Kanguri de două ori în sezonul regulat, plus o mult mai mare experiență în ”finale” decât adversarii lor. De partea cealaltă, The Shinboners (greu de găsit un echivalent în limba română - shinbone înseamnă ”tibie” în engleză - porecla se zice că vine de la o parte din suporterii de început ai NM, care erau măcelari la un abator din apropierea stadionului, dar și de la ideea că jucătorii erau cam brutali în contactele cu adversarii) aveau un moral de fier după revenirea spectaculoasă și victoria pe final în meciul cu marii rivali de la Essendon, cu o săptămână în urmă, dar și (deloc de neglijat) avantajul de a juca acasă, beneficiind de susținerea fanatică a zecilor de mii de suporteri alb-albaștri, excitați la maxim de ”scalpul” luat Bombardierelor dușmane.
Meciul începe cu o ”tornadă” a micuțului Lindsay Thomas (1,80m - micuț raportat la uriașii care populează în general echipele din AFL), care înscrie rapid trei goluri, unul mai frumos ca celălalt, iar în minutul 5 (!) Kangurii conduceau deja cu 24-6 !!! Alb-albaștrii arată mult mai multă hotărâre și ambiție, aleargă de mănâncă pământul, fac pressing sufocant pe tot terenul și-i obligă pe cei din Geelong să greșească, să piardă balon după balon, oportunitate după oportunitate și să nu-și pună în valoare atacul de temut. Spre sfârșitul reprizei (întâi) diferența ajunge la 30 de puncte, dar Cats revin totuși pe final și strâng scorul la 43-31.
În repriza a 2-a iese la rampă Kangurul veteran Brent ”Boomer” Harvey (36 de ani), ultimul mohican din echipa ce a câștigat campionatul în 1999, acela fiind și ultimul dintre cele patru titluri obținute de NM în toată istoria sa. Am zis de Lindsay Thomas că e micuț? Hm, atunci cum să-i mai zic lui Harvey, care are doar 1,67! Vorba rușilor, cel mai mare pitic din lume! Și mai e și poreclit Boomer (cangur mascul ajuns la maturitate)... Ei bine, Boomer al nostru a făcut mai întâi o super-fază pe contraatac, care s-a lăsat cu un gol din cârlig al lui Drew Petrie (special pentru Laurențiu Mandu: se pronunță ”petri”, nu ”pitri”, că nu e moldovean!) și apoi a marcat chiar el unul pentru a-și ajuta echipa să ajungă la pauza mare cu un avantaj de 24 de puncte (60-36).
Toată lumea se aștepta la o reacție furibundă a Felinelor în partea a 3-a a meciului pentru a recupera din timp handicapul de patru goluri și a prelua conducerea pe tabelă. Nu se știe ce le-au spus cei doi antrenori (frații gemeni Brad și Chris Scott!) jucătorilor în pauza mare,
dar Kangurii s-au ținut tare, deși era evident că nu mai pot menține pressing-ul sufocant și ritmul de până atunci. Spre disperarea oamenilor lui Joel Sellwood (căpitanul Cats), se intră în ultima pauză tot cu o diferență de 24 de puncte în favoarea localnicilor.
Ultimele 20 de minute sunt de totul-sau-nimic. Jack Ziebell (NM) înscrie spectaculos de la aproape 50 de metri, ”în unghi”, după un mark temerar (îl puteți vedea bucurându-se după acest gol în poza de la început a postării), iar echipa sa intră în ultimele 10 minute ale partidei cu un avantaj de nu mai puțin de 32 de puncte pe tabelă (97-65). Cats nu mai au nimic de pierdut și încep să arunce cu disperare mingile pe uriașul lor înaintaș Tom Hawkins (1,97m), care cam ratase câteva ocazii bune până atunci. Iar Hawkins își începe recitalul. Trei goluri unul după altul plus încă unul al lui Jimmy Bartel și, cu 2 minute și jumătate rămase de joc, Cats sunt la distanță de doar un gol de NM.
Finalul de joc a fost cumplit pentru cei care suferă de inimă, suporteri ai Kangurilor sau Felinelor deopotrivă (heart attack material). Geelong forțează cu frenezie, aruncă baloanele în 50-ul advers în speranța unui mark decisiv sau a unui ricoșeu norocos care să fie speculate în gol. Tribunele oftează la fiecare pasă, la fiecare placaj, iar mingea țopăie mai buclucașă ca niciodată. Oare vom avea prelungiri? Toată lumea e cu sufletul la gură. Kangurii încă rezistă.
Cu 2 minute înainte de fluierul final, căpitanul Sellwood (Cats) aruncă un balon înalt spre careul din fața porții principale, dar mark-ul nu vine, iar albaștrii ies cu bine din situația grea. Când mai sunt 45 de secunde de joc, Hawkins ratează de puțin un mark în 50-ul ”albastru”, mingea iese afară în apropiere de porți, arbitrul repune pe spate, un pachet de jucători și-o dispută, căpitanul Andrew Swallow (NM) încearcă să paseze, dar mingea iese direct afară și arbitrul acordă lovitură pentru Cats spunând că Swallow a trimis intenționat balonul afară. Mai sunt 30 de secunde. Oare cât or avea pulsul fanii din tribune? Dar cei de la televizor? 100, 200? O fi doar o metaforă sau chiar e posibil?
Lovitura liberă e executată de Andrew Mackie (Geelong). Distanța e prea mare pentru a da la bețe, așa că Mackie trimite înalt în centrul 50-ului advers. La bătaie. Pentru Hawkins sau pentru a ricoșa norocos la un coechipier. E nevoie și de noroc acum, nu-i așa? Prinde imperial Goldstein - mark! Goldstein e de la North. Meciul s-a terminat. North au mai făcut o victimă. Și acum vor ”sânge” în continuare. Pofta vine mâncând. Vinerea viitoare vor juca la Sydney. ”Vă temeți de meciul cu Swans?” îl întreabă reporterul pe antrenorul Brad Scott la conferința de presă de după meci. ”Nu ne temem de nimeni. Am bătut în sezonul regulat toate celelalte echipe rămase în cursă. Mergem cu încredere să-i mai batem încă o dată pe Swans”.
La vestiare și pe străzile din Melbourne se aude urlat cu patimă ”Join In The Chorus”, imnul Kangaroos. Roo-boys sunt în al 7-lea cer. Asta ca să lase loc și pentru mai sus... Eroii din Geelong s-au prăbușit. Sezonul s-a încheiat prea devreme pentru speranțele lor. Și până la anul mai e atât de muuuult. Uf!
(mai jos rezumatul partidei)
Sâmbătă (13.09), ora 12.45 (OR), la Perth, pe Subiaco Oval (42.338)
Fremantle Dockers v Port Adelaide Power
83 105
(11g și 17l) (15g și 15l)
Cele două se întâlniseră și cu două săptămâni înainte, în ultima etapă a sezonului regulat, tot la Perth (și evident tot pe Subiaco Oval), când s-a jucat de fapt clasarea pe locul ”4” sau ”5”, respectiv un traseu mai ușor sau mai greu în faza ”finalelor”. A fost atunci un meci pe viață și pe moarte, mai aprig și mai intens (zic eu) decât această ”semifinală”, în care tensiunea a tarat într-o oarecare măsură fluența jocului. Dar haideți mai întâi să vedem rezumatul partidei din 30 august, adică din etapa a 23-a (ultima) a sezonului. Freo în violet, Port în alb:
Mda, cam fain meciul... După cum ați putut vedea, atunci au bătut gazdele (Freo) și speranțele pentru titlul mult visat rămâneau intacte în rândul ”poporului Docher”. Spun titlul mult visat pentru că Fremantle, deși activă în AFL de aproape 20 de ani (din 1995 mai exact), nu a reușit până acum să câștige nici un campionat, anul trecut bifând cea mai bună performanță, adică participarea în ”marea finală”, acolo unde au fost însă înfrânți de Hawthorn (62-77). De altfel ei sunt singurii din AFL care n-au câștigat nici măcar un singur titlu, cu excepția celor două nou-venite, Gold Coast Suns (debut în 2011) și Great Western Sydney Giants (debut în 2012, sezon în care a jucat la ei și actualul campion din SuperXV, Israel Folau).
Din păcate pentru ei, o săptămână mai târziu Dockers au pierdut ”finala de calificare” cu Sydney Swans (69-93, jucată pe Stadionul Olimpic din Sydney) și odată cu aceasta și dreptul de a intra direct în ”finalele preliminare”, adică în semifinalele propriu-zise ale competiției. Dar, conform regulamentului, mai aveau o șansă. Aceea de a trece (pe teren propriu) de echipa învingătoare în ”finala de eliminare” dintre Port Adelaide și Richmond, adică de Port Adelaide, adversara din ultima etapă a sezonului regulat. Meciul ăsta, numit de australieni semi-final este de fapt un baraj de calificare în adevăratele semifinale (numite, repet, la rândul lor de aussies ”finale preliminare”... - cam încâlcit, nu?).
În fine. Și iată-ne din nou pe Subiaco Oval (arhiplin, ca de obicei) pentru a savura ”decisivul” dintre Freo și Port, două dintre cele mai spectaculoase echipe ale anului în AFL. Două trupe care atacă mai bine decât se apără, cu doi antrenori fanatici ai ofensivei și obsedați de victorie (glorie), Ross Lyon (Dockers) și Ken Hinkley (Power).
De notat că Hinkley a fost ales antrenorul anului trecut (2013) în AFL, pentru performanța de a-i duce pe Portuari în primul lui sezon la ei până în semi-finals, acolo unde au pierdut la mare luptă cu Geelong. Nici Lyon nu e tocmai un necunoscut, el ducând St.Kilda până în ”marea finală” doi ani la rând (2009 și 2010), cu mențiunea că în 2010 chiar a avut ghinion cu acea minge care a țopăit în ”lateral” (1 punct) și nu a mai apucat să fie prinsă de jucătorul St.Kildei, la doar câțiva metri de poarta principală a celor de la Collingwood, cu un minut și jumătate înainte de final. Ar fi fost gol (6 puncte) și meciul nu s-ar mai fi terminat la egalitate, 68-68. La rejucare a fost însă dezastru total, Magpies zdrobindu-i pe Sfinți cu 56 de puncte (108-52). Ca jucători în AFL, Hinkley și Ross au fost colegi de echipă timp de doi ani (1987-88) la acum dispăruta din prima scenă, Fitzroy.
Partida se anunța, deci, de care-pe-care și așa a și fost.
Primul gol este practic făcut cadou oaspeților de către Docherul Sutcliffe, care, după ce a fost fluierat un mark al celor din Adelaide, nu eliberează imediat balonul, ci îl aruncă dincolo de jucătorul advers ce urma să execute penalitatea. Arbitrul mută lovitura cu 50 de metri mai aproape de buturi (adică în ”buza” porții principale) și Port marchează lejer: 0-6. Nat Fyfe înscrie primul gol al gazdelor (abia) în minutul 11, apoi recidivează 7 minute mai târziu, dar per total rămâne numai cu atât! Meciul de sâmbătă nu pare să fi fost deloc unul de referință pentru el. Doar două goluri și o droaie de ratări (la poartă sau mark-uri) parcă n-ar fi chiar performanța pe care lumea o aștepta de la cel care tocmai fusese declarat cel mai bun jucător al anului (MVP) în AFL. Spre sfârșitul primului sfert Freo conduce cu 23-8, dar un gol pe final reușit de neobositul Chad Wyngard (PA - foto) ”strânge tabela” la 23-14.
Sfertul al 2-lea este dominat de Docheri cu autoritate, iar cu 5 minute înainte de pauza mare (minutul 35 al meciului) gazdele se desprind la 31 de puncte diferență (46-15), după o recuperare și un gol superb marca Hayden Crozier. Unul dintre comentatori avertizează că Portuarii sunt genul de echipă care pot totuși recupera ”cât ai clipi”, dar cine să-l audă în vacarmul de pe Subiaco? Wyngard își respectă ”obiceiul” și mai înscrie o dată în finalul sfertului, pentru a mai îndulci amarul: 46-23 la jumătatea jocului.
De la cabine revin parcă cu totul alte echipe. Port-ul se lansează într-o cursă disperată de recuperare și înscrie acum gol după gol. Antrenorul lor, Ken Hinkley, avea să declare după meci că la pauză le-a spus elevilor săi doar atât: să joace așa cum jucaseră și până atunci în campionat și dacă e să piardă, să piardă cu fruntea sus. Efectul este imediat, pentru că, la doar 8 minute în sfertul trei scorul ”vine” la doar 47-43 pentru Freo.
Urmează superbul gol din unghi al lui Michael Walters (Dockers), dar recitalul Robbie Gray (3 goluri până atunci pentru Port) era departe de a se fi încheiat. În minutul 58, Mzungu (Dockers) este sancționat de arbitru pentru ”ținerea” adversarului, dar unghiul (pe partea dreaptă) din care Gray trebuie să execute lovitura liberă este foarte dificil, chiar dacă distanța de poartă e relativ mică. Gray șutează cu dreptul (așa-numitul ”șut-banană”), dar ratează cu brio. Însă arbitrul decide repetarea loviturii, iar acum Gray șutează cu stângul și înscrie. Delir la oaspeți, frustrare maximă pentru gazde. Fanii violeți huiduie, dar punctele nu au cum să le mai întoarcă. Port Adelaide conduce cu 63-61.
Freo revin cu gol în sfertul patru (67-63), apoi Crozier înscrie din nou și gazdele se duc iarăși la 10 puncte avans (73-63). Două minute mai târziu, Ollie Wines (PA) înscrie excelent dintr-un unghi imposibil (de pe partea stângă) și-i ține pe Port aproape (73-69), pentru ca după încă un minut tot el să-și aducă echipa în avantaj: 73-76. Portuarii dau lovitura de grație gazdelor prin Matt White, care prinde un șut colosal din unghi greu și din afara semicercului de 50 și duce scorul la 73-82. Freo nu se lasă și, cu 6 minute înainte de final, Dany Pearce înscrie și el din semi-cârlig, dar este ultima zvâcnire a ”violeților” (81-86).
Peste alte două minute Chad Wyngard marchează iarăși dintr-un unghi imposibil, de pe stânga și reface diferența de 10 puncte în favoarea celor din Adelaide (82-92). Acest gol îi ”taie” efectiv pe Docheri și le dă aripi oaspeților, care mai punctează de ori pe final, pentru a termina meciul la o distanță frumușică de bieții lor adversari: 105-83!
Fluier final. Fremantle a pierdut și anul acesta cursa pentru câștigarea primului lor titlu din AFL. Dezamăgirea e enormă. Antrenorul Lyon își cam înțeapă elevii, acuzându-i mai ales pentru șuturile imprecise și mark-urile ratate. Desigur... Pentru jucători și mai ales pentru suporteri tristețea e mult prea mare pentru a mai auzi vorbele aruncate la nervi de temperamentalul Ross Lyon. Visul s-a spulberat încă o dată. Urmează acum miștourile ”infinite” din partea rivalilor de la Vulturi (West Coast Eagles, echipa mai veche din Perth), tachinările de la serviciu, bancurile pe forumuri și tot tacâmul. Greu, foarte greu! Poate însă la anul...
În ”colțul opus”, sud-australienii (Adelaide e capitala Australiei de Sud) cântă de răsună Perth-ul ”We Got The Power To Win”. Boss-ul David Koch este emoționat și pare că nu-i vine a crede că la numai doi-trei ani distanță de la criza financiară aproape letală prin care a trecut clubul, Port-ul joacă acum ”finala preliminară” săptămâna viitoare, contra campionilor de la Hawthorn. Și nici un suporter al Adevăraților Magpies nu se mai îndoiește acum că echipa lor e second to none (cea mai bună) sezonul acesta. Hm... O să cam fie jumuleală mare cu Șoimii. Dar până atunci putem cânta și visa cât avem chef, nu? Cineva împotrivă?
(mai jos rezumatul partidei)