În avancronicuța meciului am zis ”măcel sau măcel”. Ei bine, a curs un pic de sânge dar nu unidirecțional, ambele echipe dovedind (încă o dată) că sunt muuult mai pasionate de atac decât de nesuferita apărare. Au comis-o din nou aripa Blues, Tevita Li (de urmărit cu atenție - posibil viitor allblack), colegul lui de linia întâi, veteranul allblack Tony Woodcock, aripa Cheetahs, Cornall Hendricks (autorul unui eseu senzațional!), dar și flancherul Boom Prinsloo (tot de la Gheparzi: eseu + cartonaș galben), fundașul Willy le Roux (everytime a showman, one way or another - gafă incredibilă ce a condus la un eseu facil pentru Albaștri) și ultimul dar deloc în ultimul rând, argentinianul Frederico Pestrana (neafiliat vreuneia dintre cele 2 echipe)...
Oricum ar fi, Gheparzii n-ar trebui să ridice vocea, ci mai degrabă să lase capul în pământ, având în vedere declarațiile lor ”războinice” de la începutul sezonului. O victorie din 6 meciuri jucate și posesia lingurii de lemn nu constituie tocmai fundamentul ideal pentru a acuza arbitrajul, fie el și al unui argentinian ”rătăcit prin mările sudului”.
De partea cealaltă, Sir John Kirwan (campion mondial cu All Blacks în 1987 și actual antrenor al Albaștrilor) mai are muuult până departe. De la finala câștigată acum 11 ani (cu Crusaders, pe un Eden Park înmuiat bine de ploaie), Blues n-au mai produs nimic remarcabil, chiar dacă au mai jucat între timp alte 2 semifinale de SuperRugby. Auckland e un oraș care merită mult mai mult și care acum trăiește mai degrabă din amintirea echipei în care strălucea Lomu, acum mai bine de 15 ani... O, tempora!
Mai jos aveți (în ordine) rezumatul partidei și apoi meciul întreg: