Eram foarte blazat înaintea acestei Cupe Mondiale. După cum am mai spus, am cam ajuns la saturație cu rugby-ul. Prea multe partide, prea puține surprize și o doză din ce în ce mai mare de ”secularizare” (să-i zic așa), de pierdere a sensului originar, a spiritului acela unic de cavalerie și omenie care au făcut faimos acest joc. Influența banului și a politicului, dublate de o furie comercială tot mai mare au început să așeze acest sport pe o pantă periculoasă și să-i mutileze ușor-ușor frumusețea de odinioară.
Primele meciuri nici nu le-am văzut. Dar întâmplarea a făcut să încep taman cu bijuteria de joc în care Samuraii i-au îngenuncheat pe Bokke. Și a fost ca un declic. Chiar dacă sunt un vechi și statornic suporter al sud-africanilor, mi-a plăcut enorm nebunia iureșului nipon, curajul și inteligența cu care și-au interpretat planul de joc, apoi bucuria fără margini de la final, o bucurie sinceră, ne-compusă, pură, ca o adiere răcoroasă de aer curat într-o lume din ce în ce mai poluată, atât la propriu cât și la figurat. OK, nu-i idealizez pe japonezi, dar e atât de reconfortant să-l mai vezi și pe David câștigând (măcar așa, din când în când) în fața mândrului Goliat, chiar și atunci când acest Goliat este de fapt echipa ta favorită.
Până și englezii, chiar dacă în seara asta au intrat în istorie ca prima națiune-gazdă care iese încă din faza grupelor. Da, au dat-o-n bară big time, dar au luptat cu atâta îndârjire și disperare (vorbesc de meciul ăsta, cu australienii) și au arătat atâta umilință, încât umilința de la final aproape că nu i-a mai atins. Pur și simplu i-a învins o echipă mai bună și cu asta basta. Da, suporterii lor nu vor înghiți deloc ușor acest eșec, iar miștourile australienilor (și nu numai) îi vor urmări multă vreme de acum înainte, dar pentru mine lupta lor în tranșee din seara asta, ”cu baioneta în mână” și fețele nădușite de spaima eliminării, e o amintire mai prețioasă decât multe alte momente de joc de super-clasă pe care le-am adunat de-a lungul timpului, de la Guscott și Underwood la Lewsey, Wilko, Cohen și Robinson.
Oricum am lua-o, aceasta este cea mai specială ediție de Cupă Mondială de până acum. Cea mai bine organizată, cu stadioanele cele mai mari și mai frumoase, cei mai mulți spectatori, cele mai bune transmisii TV, cele mai strânse meciuri, cele mai mari surprize... și așa mai departe. Și toți joacă de parcă ar fi sfârșitul lumii. Poate că acesta va fi în fapt și începutul unor schimbări istorice în structura de ne-atins până acum a acestui sport. Nu știu să spun acum ce ar putea presupune aceste schimbări (poate primirea Georgiei în Turneu, poate crearea unui turneu al ”Eșalonului Doi”, poate programe mai generoase pentru națiunile ”emergente”, poate...), dar un lucru e cert: polii rugbyului au început să se clatine și asta e cea mai bună veste pentru acest sport de la intrarea în era profesionistă încoace.