Stan nu numai că a fost agresiv și inspirat, dar a părut să-l domine și mental pe Nole, iar lovitura sa de rever a fost pur și simplu năucitoare. De fapt, e foarte posibil ca tocmai aici să se fi decis partida, la șirul ”nesfârșit” de lovituri decisive (59 de winners, adică aproape dublu cât a reușit Giokovici) care i-au intrat elvețianului, mai ales cu reverul în lung de linie, puncte care l-au destabilizat enorm pe jucătorul sîrb și l-au făcut să apeleze la soluții extreme (serviciu-voleu, de exemplu) care au arătat a ceea ce au și fost până la urmă: niște simple improvizații, cu răspuns dureros din partea lui Wawrinka.
Publicul parizian, atipic prin definiție, l-a ovaționat îndelung pe Nole la finalul partidei (făcându-l să clipească des și să dea din cap într-una), dar bucuria decentă a lui Stanislas cu trofeul în mâini i-a făcut pe spectatori să-și regăsească zâmbetul normalității/serenității. Sîrbul trebuie acum să mai aștepte încă un an pentru a încerca din nou să cucerească (și) reduta Roland Garros-ului, iar Stan... Ei bine, Stan a intrat deja în Hall Of Fame-ul tenisului printr-una dintre cele mai frumoase finale jucate vreodată, undeva pe același palier cu cele două meciuri de legendă Borg-McEnroe, de la Wimbledon, din 1980 și 1981.
Practic, Stan's the man! (a cam devenit clișeu, dar e purul adevăr)
inclusiv super-lovitura pe lângă fileu a lui Wawrinka: