De-aia, pentru că (în primul rând) e o victorie obținută împotriva tuturor vicisitudinilor, pentru că ne-am depășit cu mult condiția rugbyului românesc, pentru că am arătat că putem lupta cu îndârjire și curaj, uniți și având acea încredere în forțele noastre pe care rar o mai vedem astăzi la poporul român. De-aia, pentru că am avut puterea să ne ridicăm din abis și să ne salvăm. De-aia, pentru că am câștigat respectul lumii întregi, arătând o cu totul altă față a României, decât aceea ”promovată” ad nauseam de către politicienii și hater-ii noștri, plus mass media internă și internațională. De-aia, pentru că acest succes este unul care inspiră, care provoacă la reușită, care dă speranțe pentru viitor. De-aia, pentru că ne-a făcut să visăm din nou. Și știm cu toții că... adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis!
Neantul din prima repriză
Fostul internațional scoțian Chris Paterson, invitatul special al comentatorului acestei partide, a dat probabil cea mai bună definiție a jocului din prima repriză spunând că ”România nu e agresivă decât în molurile rulante; românii nu ies în întâmpinarea adversarului, ci se mulțumesc să-i aștepte pe canadieni să vină și abia apoi îi iau în primire. Va fi foarte obositor pentru ei să continue în stilul acesta (și în repriza a doua)”.
Și am ratat foarte multe placaje (inclusiv căpitanul Macovei, liderul placajelor de la CM, de până acum), ne-am mișcat foarte greu în apărare de pe o latură pe alta a terenului (rămânând adesea în inferioritate față de Arțari), am fost surprinși în ofsaid, am scăpat multe baloane înainte, am pasat ”cu ură”, nu ne-am susținut rapid înaintașii plecați cu balonul în străpungere (mai puțin Van Heerden, care se vede că are ”nebunia” tipică sud-africanilor în jocul pe înaintare) și am fost pe nicăieri la recuperarea baloanelor de la pământ (așa-numitele faze de breakdown) - noi practic neavând un recuperator (fetcher) specializat, asta dacă nu luăm în considerare eforturile demne de laudă ale lui Kinikinilau, deși nu acesta e rostul unui centru în echipă.
În plus am eșuat până și în grămadă, acolo unde era punctul nostru forte, cea mai dureroasă fiind ratarea din minutul 27, când, pe introducerea noastră la cinci metri de țintă, Tura' s-a lăsat păcălit de taloneurul advers, care l-a ”mângâiat” pe cap cu dreapta și l-a făcut să-și ridice o clipă fruntea - suficient pentru a fi scos din formație și pentru ca arbitrul să fluiere lovitură de pedeapsă împotriva noastră. Demoralizator moment...
Pe de altă parte, să-i dăm și Cezarului ce-i al Cezarului. Canada a jucat foarte bine, agresiv, deschis, inteligent în grămadă (punctul lor slab) și euforic în atac, încercând să-și pună în valoare cele două aripi de super-clasă - DTH van der Merwe și Jeff Hassler. DTH a și înscris un eseu (devenind astfel primul jucător al unei echipe din așa-numitul Eșalon Doi al rugbyului mondial, care înscrie în toate cele patru meciuri din faza grupelor la un turneu final de Cupă Mondială), iar al doilea ne-a hărțuit în permanență cu pătrunderile sale în forță, el fiind la finalul partidei jucătorul cu cele mai multe străpungeri ale defensivei adverse (3) și cele mai multe sprinturi cu balonul în mână (12) din ambele echipe.
Norocul nostru a fost că Arțarii nu au nici ei o experiență bogată la nivel înalt și că au mai și ratat în câteva rânduri din poziții bune ”la bețe” (prin demi-ul McRorie) și astfel diferența pe tabelă a rămas la cote rezonabile (e-adevărat: și noi am ratat vreo două, dar de la distanță mult mai mare). Dintre toate ”cifrele” de la pauză, cele mai alarmante erau cele referitoare la posesie (72% pentru Canada), teren (62% din acțiuni desfășurate în jumătatea noastră) și baterea liniei avantajului (40-15 pentru Arțari). Dacă nu urma să schimbăm radical abordarea jocului în repriza a doua, nimic bun nu se întrevedea pentru noi în burnița de la Leicester.
Îndemnul lui Howells și momentul de cotitură
Au fost mai întâi vreo 10 minute de ”așezare în teren” a noii ordini impuse de Stejari, apoi 20 de revărsare ”controlată” spre terenul canadian de țintă (dar fără rigoare) și ultimele 10 de presiune furibundă cu pachetul nostru, când am profitat din plin atât de oboseala nord-americanilor (ei având un meci în plus față de noi), cât și de omul în plus, după eliminarea flancherului Jebb Sinclair.
Așadar am început repriza tot în apărare, dar mai agresivi, mai rapizi, mai hotărâți. Canadienii au continuat totuși jocul deschis, de atac, nebănuind probabil că românii timizi și stângaci din prima parte se pot transforma atât de rapid într-o trupă de luptători adevărați, care să le pună probleme.
Și începutul de repriză a părut să le dea dreptate, aripa Hassler reușind să treacă prin apărarea noastră ca prin brânză și să înscrie un eseu superb, după ce sfidat nu mai puțin de cinci placaje pe parcurs (ah, trei-sferturile noastre par atât de fragile în comparație cu atacanții lor - fragile, încete și fără știința jocului - cu o singură excepție: Kinikinilau). Uvertura Hirayama a transformat și ne-am trezit brusc cu 0-15 pe tabelă.
Au urmat apoi câteva minute decisive, în care am stabilizat jocul propriu-zis. Momentul de cotitură al partidei (the momentum switcher) l-a constituit totuși decizia neinspirată a lui Hirayama (51') de a șuta un balon ”printre” (de urmărire) în 22-ul nostru, în loc de a-l distribui trei-sferturilor, acolo unde era o situație de 3 contra 3 foarte favorabilă pentru iscusitul atac la mână canadian. Mingea a ajuns astfel la Fercu, acesta a contraatacat pe lângă tușă, faza a continuat până în 22-ul lor, unde am obținut o penalitate, urmare a unui ”înainte” deliberat al canadienilor. Balon în margine, mol rulant, eseu Mac. Atât de simplu și eficient! Transformare Americanu' și deja eram alți oameni.
20 de minute de presiune oarbă, apoi finalul izbăvitor
Da, ne precipităm, suntem indisciplinați (mai ales la breakdown), nu ne coordonăm ca lumea în grămadă, nu formăm corect molul rulant și ne scot în tușă, atacăm frumos dar când ți-e lumea mai dragă scăpăm balonul înainte sau îl pasăm în dușmănie și irosim ocazia... Și tot așa. Dar cu o singură diferență: acum noi suntem cei care presăm, noi dictăm jocul, noi avem inițiativa, iar Arțarii fac față din ce în ce mai greu.
În minutul 70, Csabi Gál (intrat pe teren puțin înainte de eseu, în locul lui Wiringi și trecut ”la interior”, în timp ce Vlaicu a preluat postul de uvertură) reușește un block disperat pe un șut advers, apoi urmărește balonul în 22-ul lor, dar comite ”înainte”. Urmează grămada. Introduc Arțarii, dar ai noștri îi dau peste cap și obținem lovitura de pedeapsă. ”Este pentru prima dată în acest turneu când canadienii sunt penalizați după o grămadă pe propria lor introducere” ne anunță ușor contrariat comentatorul englez. Trimitem în tușă (lui Mac a început să-i fie frică de inconstanța noastră în grămadă) pentru a forța apoi un mol rulant câștigător.
Aruncăm, formăm molul, ne lipim tot mai mulți în el și-i împingem ușor-ușor spre terenul de țintă. Iar ei sunt disperați și o comit big time. Flancherul Sinclair intră din lateral și prăbușește molul chiar pe linia de țintă. Arbitrul Wayne Barnes are o ”slăbiciune” aparte la șmecherii de genul ăsta și-l trimite ”scurt” pe canadian la odihnă până la finalul partidei.
Tensiunea e la maxim. Toți se întreabă dacă vom avea forța să izbutim, dar pachetul nostru face acum legea. Ieșim iute în pressing (o de-am fi jucat așa și-n prima repriză) și-i obligăm să greșească (iar). Grămadă. ”Acum românii își vor tura din nou motorul diesel - formidabilul lor pachet” ne anunță aproape vesel comentatorul englez. Și nu greșește deloc. Împingem aproape cu ură, iar canadienii sunt pur și simplu măturați de data asta. Lovitură de pedeapsă. Cam 40 de metri lateral stânga...
Toți cei de la masa noastră (văd meciul într-un pub invadat de fanatici ai Stejarilor) hotărâm că îi vom face cinste cu șaorma pe viață dacă transformă lovitura asta (aluzie la o glumă mai veche a unui mucalit de pe Arc, care îi promitea câte o șaorma la fiecare șut transformat în puncte). Hai Americane, haaaaaai! nu ne lăsa tocmai acum. Dar Americanu' are sânge rece cât pentru toți la un loc (și mai ales pentru Apjok, care se dă de ceasul morții pe marginea terenului) și transformă cu un șut perfect, făcându-ne să urlăm ca ieșiți din minți: 17-15! Și mai sunt doar două minute și ceva...
Pffff... Canadienii nu mai au suflu. Nu mai pot face nimic. Pachetul nostru i-a băgat în depresie. Hassler încearcă ceva de unul singur, dar e scos în tușă mintenaș. Suntem stăpânii terenului. Terminăm cu un mol rulant în 22-ul lor, dar Calafeteanu știe că timpul s-a scurs, îi cere mingea lui Mac și o trimite afară. VICTORIEEEEEEEEE.........
Urmează scene de delir colectiv românesc, pe teren, în tribune, acasă... Până și calmul Lynn se dezlănțuie și țopăie fericit în boxa din tribună (they eventually kept the fuckin' ball). Hari îi pupă pe toți, Surugiu plânge, lui Johan îi sclipesc ochii de fericire, iar îmbrățișările se împletesc cu urletele și apoi cu cântecele de ”mai bine”. Suporterii sunt în extaz (ei, nu chiar toți) și comentatorii la fel, fascinați de-a binelea de întoarcerea miraculoasă a rezultatului în ultimele 30 de minute, cea mai mare din istoria Cupei Mondiale.
rezumatul partidei aici:
Concluzii pe sărite
Una peste alta, rămânem cu amintirea unei victorii minunate și a unui exemplu fantastic de atitudine curajoasă atunci când lucrurile nu mergeau deloc bine. Urmează acum meciul cu Italia, mult mai greu și mult mai greu de gestionat. Azzurri sunt avizați de ce ne poate pielea și-și vor lua probabil toate măsurile de siguranță. Iar noi suntem obosiți, decimați și un pic cam prea mulțumiți după nebunia asta de la Leicester. Probabil va fi nevoie de un miracol și mai mare ca să-i putem învinge și pe ei. Dar cine știe... pofta vine mâncând. Iar gustul victoriei e cu adevărat minunat.