Despre originea acestei extinderi la 18 echipe
E-adevărat, sudafricanii cereau de mult să le fie acceptată o a 6-a franciză, iar odată cu invitarea Argentinei în SANZAR (devenit acum SANZAAR (South Africa, New Zealand, Australia and Argentina Rugby) era de bun-simț ca sudamericanii să fie invitați și ei, nu numai la festinul naționalelor (numit pompos The Rugby Championship), dar și la cel al selecționatelor provinciale (SuperRugby), cu atât mai mult cu cât argentinienii își puneau la grea încercare jucătorii de top, forțați să împace cumva cele două calendare competiționale majore (cel din Europa, al echipelor lor de club și cel din emisfera de sud, pentru națională).
Și mai e adevărat și faptul că niponii au crescut mult în ultimii ani, mai întâi pe plan intern, cu un campionat mustind de vedete internaționale și apoi pe plan extern, cu o națională care a șocat la Cupa Mondială de anul trecut, atunci când a învins campioana mondială de acum opt ani, Africa de Sud. Dar toate acestea probabil că n-ar fi însemnat nimic dacă Japonia nu ar fi fost o țară de 125 de milioane de locuitori, super-dezvoltată economic și cu un potențial uriaș de input financiar în vistieria SuperRugby (adică a SANZAAR-ului).
Iar raționamentul din cazul japonezilor va fi fost poate aplicat (respectând proporțiile) și în cazul sudafricanilor. SARU (federația de la Cape Town) nu puteau fi duși cu vorba la infinit în ce privește acceptarea Regilor, mai ales că refuzul de acum șapte ani (respectiv ”alegerea” prin vot a Rebelilor din Melbourne ca a 15-a franciză din SR, în dauna Kings) a stârnit reacții foarte aprinse în fraternitatea rugbyului saffa. O posibilă decuplare a Africii de Sud din SuperRugby ar fi putut costa enorm bugetul competiției, având în vedere aportul consistent ”de consum” al celor 55 de milioane de sudafricani, reprezentând aproximativ dublul populațiilor Australiei și Noii Zeelande luate la un loc.
Bun-bun, veți zice... și ce dacă și-a mai tras omul un pic spuza pe turta lui, dacă SuperRugby s-a dovedit un așa de mare succes, atât sportiv, cât și financiar? Păi pentru că succesul acesta pare să fi fost forțat la maxim, fără a i se permite (competiției) să aibă o creștere normală, care s-o pună la adăpost de o diluare și o dezintegrare prematură. De care O'Neill nici nu s-a mai temut de la un punct încolo, văzându-se deja cu sacii în căruță, adică cu rugbyul australian structurat sănătos și întărit... pe seama partenerilor săi mai naivi și mai ușor de manipulat, neozeelandezii și sudafricanii. ”La o adică putem acum să rămânem și pe picioarele noastre [noi, Australia și Noua Zeelandă]” spunea el cu ceva ani în urmă, cu trimitere la amenințările saffa de a se retrage din SuperRugby, ”pentru că, dacă îi vom atrage pe japonezi lângă noi, chiar nu mai avem nevoie de ei [sudafricani]”.
Și uite că japonezii au fost atrași până la urmă, iar sudafricanii au ales răul cel mai mic, de teamă să nu intre încă o dată într-un con al izolării (precum în trecut), ceea ce i-ar fi făcut foarte vulnerabili pe plan internațional. Machiavelli spunea că ”acolo unde hotărârea (de a face ceva) e puternică, piedicile se micșorează”. Nu m-ar mira deloc să aflu într-o bună zi că O'Neill a citit Principele din scoarță-n scoarță.
Începuturile SuperRugby - era amatorismului (<1996)
Și atunci federația din Noua Galie de Sud (New South Wales Rugby Union) s-a gândit să creeze o competiție internațională, unde, pe lângă cele două ”clasice” australiene (Queensland și NGS) să invite și trei provincii neozeelandeze (Auckland, Canterbury și Wellington), plus naționala Fiji, care pe vremea aceea era în mare vogă (fapt confirmat și în 1987, la prima ediție a Cupei Mondiale, unde a ajuns până în sferturile de finală).
1986 - câștigători Canterbury
1987 - câștigători Canterbury
și Auckland (tie)
1988 - câștigători Auckland
1989 - câștigători Auckland
1990 - câștigători Auckland
Și tot în 1992 s-a mai întâmplat ceva, un eveniment ce avea să schimbe radical istoria acestei competiții. Ei bine, în acel an Frederik de Klerk (președintele sudafrican de atunci) a revocat mult hulitele legi ale discriminării rasiale, ce stăteau la baza politicii de apartheid și astfel Africa de Sud a putut fi reprimită în comunitatea internațională, fapt care a produs multă ușurare și încântare în rugbyul Springboks. Imediat după aceea, australienii au intrat în contact cu SARFU (South African Rugby Football Union, federația ”unică” a rugbyului sudafrican, rezultată prin unificarea celor trei federații ale populațiilor non-albe cu cea a albilor) și au parafat cooptarea în SuperRugby a Africii de Sud.
1994: Natal v Queensland 10-21 (Kings Park, Durban)
1995: Transvaal v Queensland 16-30 (Ellis Park, Johannesburg)
Transvaal v Auckland (1993)
imagini impresionante...
din perioada de tranziție a sudafricanilor,
între regimul de apartheid și alegerile multirasiale din 1994
imagini și din finala
Natal v Queensland (1994)
într-un filmuleț aniversar făcut de australieni în 2014
Per total, în acești primi 10 ani ai competiției (1986-1995) - anii de final ai erei amatorismului în rugbyul modial - fie că ea s-a numit SPC, Super6 sau Super10, avem următorul clasament al campioanelor:
1. Auckland (NZL) 2. Queensland (AUS) 3. Canterbury (NZL) 4. Transvaal (AFS) | 4 titluri (1987, 1988, 1989 și 1990) 3 titluri (1992, 1994 și 1995) 2 titluri (1986 și 1987) 1 titlu (1993) |