Mai întâi o scurtă recapitulare...
Grupa A Australia Noua Zeelandă Anglia Sri Lanka Bangladesh Scoția Afganistan | Grupa B India Africa de Sud Indiile de Vest Pakistan Zimbabwe Irlanda EAU |
Inițial cele două țări-gazdă stabiliseră să-și împartă în mod egal cele 49 de meciuri ale acestei ediții a Cupei Mondiale (21x2=42 în faza grupelor + cele 7 direct-eliminatorii), dar un anumit mic-detaliu i-a făcut apoi să se răzgândească... Până la urmă au luat decizia ca Australia să ia 26 de partide, iar Noua Zeelandă doar 23, fiecare dintre ele punând la dispoziție câte 7 stadioane din 7 orașe diferite.
De remarcat că toate cele 7 arene aussie au fost implicate în găzduirea Cupei Mondiale și în urmă cu 23 de ani, însă 3 dintre ele au suferit între timp ample lucrări de modernizare (MCG, SCG și Bellerive Oval), în timp ce Adelaide Oval a fost practic reconstruită de la zero, ea fiind acum (o spun încă o dată) probabil cel mai frumos stadion de crichet din lume! Față de 1992, australienii au renunțat la arenele ”confidențiale”, situate în orașe mai puțin atractive, precum Mackay, Albury, Ballarat sau Berri.
Neozeelandezii nu au înlocuit decât un singur oraș față de 1992, respectiv New Plymouth (din Insula de Nord) cu popularul Nelson, aflat în extremitatea nordică a... Insulei de Sud. Însă o schimbare cu adevărat majoră a fost ”dispariția de pe hartă” a istoricelor Basin Reserve (din Wellington), Carisbrook (din Dunedin) și Lancaster Park (din Christchurch), primul înlocuit cu nou-construitul Cake Tin, al doilea scos din uz ca urmare a mutării rugbyului pe arena acoperită Forsythe Barr, iar ultimul abandonat în urma pagubelor suferite în timpul cutremurului din februarie 2011.
Ce s-a întâmplat în Grupa A
Tot aici s-a înregistrat și singurul meci de până acum complet abandonat (din cauza ploii torențiale), un meci în care Australia trebuia să înfrunte Tigrii din Bangladesh pe The Gabba din Brisbane. Aceasta a fost doar a doua oară în istoria Cupei Mondiale când un meci este închis fără a se juca nici măcar o minge, primul fiind cel dintre Indiile de Vest și Sri Lanka, din 1979, pe arena The Oval din Londra.
Dar meciul vedetă al acestei părți a tabloului principal a fost (de departe) cel dintre Noua Zeelandă și Australia, jucat la Auckland, pe un Eden Park sold out (peste 50.000 de spectatori), într-o splendidă după amiază de sâmbătă a ultimei zi calendaristice din vara australă. Probabil că nu mai este nevoie să amintesc de rivalitatea enormă, dar în limitele bunului-simț și ale umorului, ce brăzdează istoria (scurtă) comună a celor două țări antipodiene, atât de apropiate și totuși atât de departe una de cealaltă din (prea) multe puncte de vedere.
Neozeelandezii nu disperă și, pe ultima aruncare din seria 13 și prima din 14 sunt scoși unul după altul ”gurile de foc” ale oaspeților, Shane Watson și David Warner, ultimul după ce și-a pus publicul kiwi în cap, cerând (în disperare de cauză și în zadar) evaluarea video. După alte 18 mingi, la situația de 96 de ture cu 4 oameni out, o minge năpraznică a aruncătorului de viteză Trent Boult îl scoate din joc și pe Maxwell și-l face pe comentatorul Fox Sports să exaclame ”that's a thunder Boult”...
Șirul țintelor aussie care sunt trimise la vestiar are un ritm foarte bun după aceea și oaspeții se trezesc la capătul seriei 22 că au rămas pe teren în ultimii doi oameni. De acum orice greșeală va fi fatală. Dar perechea Cummins și Haddin (mai ales ultimul) se pune pe treabă și de la 106 (cu 9, evident) duc scorul până la 151 în seria 32, când același agresiv Boult scoate și ultimul wicket galben, în uralele fanilor kiwi. Trent și-a făcut datoria (5 ținte, eroul zilei pentru Blackcaps), echipa și-a făcut datoria, acum urmează doar să pună pe tabelă 152 de puncte în 50 de serii, ceea ce înseamnă doar o idee mai mult de 3 puncte pe serie. Walk in the park, nu-i așa?
După primele 14 aruncări se face 35 cu 0, iar tribunele ”iau foc”. Brendon McCallum e suveran și dă încredere deplină întregii suflări kiwi. Însă două aruncări mai târziu recepționează mingea trimisă de Johnson cu 150km/h drept în mușchiul antebrațului stâng, sub cot, și se alege cu o umflătură considerabilă și o durere atroce. Este tratat cu gheață și apoi bandajat de medicul echipei, după care revine în joc parcă și mai hotărât. McCallum lovește fabulos și la capătul seriei 7 are deja completat semi-centenarul. Eden Park se ridică în picioare și-l aplaudă la scenă deschisă, iar unul dintre comentatorii TV declară emoționat că atmosfera și meciul de până acum (aici) sunt cele mai minunate trăite de el vreodată pe un teren de crichet din Noua Zeelandă.
Însă bucuria e de scurtă durată, pentru că McCallum e scos înainte să apuce să mai adauge ceva la semi-centenarul lui, iar celălalt super-Mitchell australian (Mitchell Starc) scoate două ținte kiwi una după alta în seria a 9-a, ducând scorul la 79 cu 4 în acel moment. Urmează apoi o perioadă relativ liniștită până în seria 20, când, de la 131 cu 4 (cu alte cuvinte, în acel moment neozeelandezii mai aveau nevoie de doar 21 de puncte pentru a câștiga), australienii încep un adevărat iureș ”la baionetă”, scoțând în decursul a doar 3 serii (adică 18 mingi) nu mai puțin de 5 ținte ale gazdelor! Ireal! Și totuși adevărat.
Eden Park e în stare de șoc. Deși gazdele au ajuns între timp la 146 de ture pe tabelă și deci nu mai au nevoie decât de 6 puncte pentru a închide meciul, groaza e atât de mare, încât mulți nici nu mai pot privi la ce se întâmplă pe teren. Aussies mai au nevoie de doar o țintă pentru a câștiga ei partida și sunt cuprinși acum de frenezia animalului de pradă, care simte mirosul de sânge și se avântă nemilos înainte pentru a lua jugulara sărmanului vânat.
Toată lumea se întreabă ce va face Williamson acum. Va încerca oare să adune punct cu punct, ferindu-se să greșească, sau va căuta lovitura decisivă? Marele mustăcios se apropie în viteză și își flutură brațul stâng în aer. Mingea pornește ca din pușcă... Eden Park își ține răsuflarea. De felul în care va ști un copil de 24 de ani să-și păstreze sângele rece (sau nu) depinde soarta acestui meci complet nebun. Ohooooooooooo... Kane Williamson a lovit perfect în ghiuleaua lui Johnson și a trimis mingea direct în tribuna oficială a stadionului. Șaseeee!
Întreaga Noua Zeelandă răsuflă ușurată, de la Capul Reinga și până în Rakiura, dar mai ales jucătorii Blackcaps și fanii lor exuberanți din tribune. S-a terminat. Kiwi au învins cu o singură țintă (o ”țintuiță”, aș spune) dar au învins. Fericire pură pe Eden Park. O victorie contra ”verilor” aroganți (căci așa spune folclorul) de peste ”gârla” Tasmanului nu e de ici de colo, mai ales după un asemenea meci, demn de antologia jocului de crichet. Australienii își felicită sportiv învingătorii, dar numai sufletul lor știe cât este de dureros să pierzi după ce ai fost atât de aproape să întorci un rezultat aproape imposibil de întors.