Calitatea umană a celor angajaţi direct în rugbyul de la noi
Este un subiect foarte puţin abordat în fraternitatea rugbyului românesc, iar atunci când el apare totuşi în vreo discuţie este tratat cu multă sfială şi zgârcenie. De ce oare? Ştim cu toţii că peştele de la cap se-mpute, dar poate ne gândim că asta nu se aplică şi în rugby. Să nu ne îmbătăm cu apă rece.
Rugbyul este poate sportul care are cea mai mare dependenţă de educaţie, cultură generală solidă şi civilizaţie. Este un sport complex, nobil şi sensibil care, pentru a fi practicat în spiritul lui şi eventual şi cu rezultate notabile, are nevoie de oameni bine „înarmaţi” pentru a-i putea face faţă.
La fel cum muzica simfonică nu poate fi ascultată cu plăcere, necum compusă, de oameni lipsiţi de o bună educaţie artistică şi o cultură a frumosului, aşa nici rugbyul nu poate fi înţeles, gustat, practicat şi manageriat de oameni lipsiţi taman de calităţile fundamentale pe care acest sport le pretinde: curaj, nobleţe, respect, iubire, creativitate, altruism, spirit de echipă, minte ascuţită şi chiar un pic de aer aristocratic (sufleteşte vorbind – în sensul în care aristocratul ADEVĂRAT nu îşi permite niciodată vreun gest urât, de răzbunare, de micime umană faţă de cei care, posibil, i-au greşit).
Înlocuiţi acestea enumerate mai sus cu frică, indiferenţă (miserupism), invidie şi chiar ură, incapacitate de gândi în perspectivă şi lipsă de resurse interioare pentru a crea planuri şi proiecte de profunzime, egoism şi arivism, minte neantrenată în a gândi şi foarte foarte multă grosolănie, obrăznicie, lipsă de răspundere, frustrări, mentalitate de gaşcă şi mai ales, meteahna numărul unu a românului, ŞMECHERIE, şi veţi avea tabloul unui mediu în care rugbyul nu are nici o şansă să semene cu ceea ce vedem noi la naţiunile majore.
După cum spuneam şi mai sus rugbyul este poate sportul cu cea mai mare sensibilitate la nivelul de educaţie, cultură şi civilizaţie al unei naţiuni. Din păcate, la noi, după 45 de ani de comunism şi încă aproape 22 de democraţie originală (un damf oribil neo-securist pe tiparul de regim mafiot sud-american andin sau centr-african) s-au cam dus reperele umane, educaţia şi-a pierdut reperele morale, iar civilizaţia s-a mulat şi ea, săraca, pe materialul uman aflat la dispoziţie. Rezultatul? Un cocktail uman (românii) şi o ţară (România) mult sub standardele naţiunilor civilizate, din care fac parte (fără excepţie) toate naţiunile majore ale rugbyului mondial.
Cu alte cuvinte, nu putem pretinde să avem un rugby puternic fără a avea mai întâi un popor şi o ţară pregătiţi să poată înţelege, gusta şi chiar iubi acest sport cu adevărat, respectiv să-l poată conduce, manageria şi juca cel puţin la nivelul naţiunilor majore. Ştiu, nu trebuie ca toată ţara şi toţi românii să fie aşa (după cum nici afară nu e cazul), dar e vorba de a se ajunge la acea masă critică necesară pentru ca noul curs sănătos pe care s-ar aşeza rugbyul românesc să devină ireversibil.
După aceea toate problemele importante rămase „pe tapet”, banii, extinderea bazei de copii şi juniori, pregătirea adecvată, infrastructura sportivă, popularitatea, campionatul, cupele europene şi în final chiar participarea la un posibil Turneu al celor 7 (sau 8) Naţiuni, nu vor mai fi deloc „cai verzi pe pereţi”, ci ecuaţii care se vor rezolva aproape de la sine.